Poezia " Leoaica tanara, iubirea " face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" din 1964 volum care are ca tema centrala iubirea, inteleasa ca stare de gratie, o permanenta “intamplare a fiintei”, pentru poetul Nichita Stanescu
Opera lui N.Stanescu este vasta si in critica literara s-a vorbit de existenta a trei etape in lirica sa: prima etapa ar constitui-o primele sale volume - Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor in care tema fundamentala este iubirea; a doua etapa cuprinde volumele Dreptul la timp, 11 elegii, Maretia frigului, Oul si sfera, Necuvintele, In dulcele stil clasic in care poetul reda o adevarata aventura a cunoasterii; a treia etapa cuprinde poezii care trateza tema vietii si a mortii Epica magna, Opere imperfecte, Noduri si semne
Metafora de baza in jurul careia se ordoneaza cele trei secvente ale textului (si constituind titlul poeziei) este Leoaica tanara, iubirea: poetul ii inchina aceasta creatiei Iubirii — "o intamplare a fiintei mele" (cum o numeste intr-un Cantec), dar si factor demiurgic, pentru ca numai Dragostea si Cuvantul au stat la baza lumii.
Leoaica tanara iubirea este considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se prin transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei.
Structura textului poetic
Poezia Leoaică tânără, iubirea este structurată în trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe inegale, prima având 6 versuri, a doua 8 versuri, iar ultima 10 versuri.
Tema poeziei
Tema o constituie consecinţele pe care iubirea intensă, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu şinele totodată. Poezia Leoaică tânără, iubirea este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment, iubirea.
Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice violente, care îi sare „în faţă” eului liric, având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-şi „colţii albi [...] în faţă” şi muşcându-l „de faţă”. Pronumele la persoana I, „mi”, „mă”, „mi”, „m-”, potenţează confesiunea eului poetic în sensul că el era conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare / mai demult”, dar nu se aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă devastatoare „mi-a sărit în faţă”, „colţii albi mi i-a înfipt în faţă”, „m-a muşcat [...] de faţă”. Ca element de recurenţă, reiterarea cuvântului „faţă” este vai laitmotiv prin care se reliefează pierderea integrităţii psihice, mutilarea evidentă, a sufletului atacat de agresivul sentiment.
Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un' sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: „Şi deodată-n jurul meu, natura”. Forţa agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după legi proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii: „se făcu un cerc de-a dura, / Când mai larg când mâi aproape, / ca o strângere de ape”. Eul liric se simte în acest nou univers un adevărat „centram mundi”, un nucleu existenţial, care poate reorganiza totul în jurul său, după alte percepţii, cu o forţă impresionantă.
Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se înalţă „tocmai lângă ciocârlii”, sugerând faptul că apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simţurile, mai ales că se spune că ciocârlia este pasărea care zboară cel mai sus şi are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment neaşteptat, care-l copleşeşte, „Şi privirea-n sus ţâşni, / curcubeu tăiat în două”, curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea, sau poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul prea plin al eului poetic.
Strofa a treia revine la momentul iniţial, „leoaica arămie/ cu mişcările viclene” fiind metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Şinele poetic îşi pierde concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simţurile se estompează: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai ştie”, poetul nu se mai recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de „atacul” surprinzător al unui sentiment extrem de puternic. Eul liric identifică sentimentul, nu mai este o „leoaică tânără” oarecare, ci „arămie”, ştie că iubirea este perfidă, are „mişcările viclene”, dar fericirea trăită acum vine după o perioadă ternă a vieţii, „un deşert”, care capătă brusc „strălucire”. Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dând energie şi profunzime vieţii „înc-o vreme / şi-ncă-o vreme...”. Sau poate, temător, eul liric este nesigur, nu poate şti cât timp iubirea îl va ferici.
În spirit neomodernist, poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilităţii eului poetic, înălţându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forţa miraculoasă a celui mai uman sentiment.
Limbajul şi expresivitatea textului poetic
Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin metafora „leoaică”, imaginea transparentă a iubirii, sentiment puternic, agresiv, având repercusiuni decisive asupra sensibilităţii eului liric.
Ca element de recurenţă, substantivul „faţă” este un laitmotiv ideatic al primei strofe, care profilează ambiguitatea stilistică a poeziei, prin echivocul lexical care insinuează starea sufletească. Sensul ambiguu al efervescenţei interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi semantică echivocă se concretizează prin elemente ale feţei: „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”, semnificând buimăceala şi bulversarea oricărui îndrăgostit, care nu mai percepe lumea la fel ca înainte.
Epitetele cromatice „colţii albi”, „leoaică arămie” şi epitetele metaforice „leoaică tânără”, „mişcările viclene” potenţează intensitatea sentimentului, forţa lui devoratoare. Repetiţia „înc-o vreme, / şi-ncă-o vreme...” proiectează sentimentul iubirii într-un viitor nedefinit şi incert, iar punctele de suspensie insinuează o stare de nesiguranţă temătoare a îndrăgostitului care ştie că simţământul este viclean şi perisabil.
Expresivitatea neomodernistă
Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susţinută de oralitatea stilului, care conferă persuasiune stării emoţionale imposibil de controlat, realizată prin cuvinte şi expresii din limbajul colocviul: „mă pândise”, „i-a înfipt” „de-a-dura”, „ţâşni”, „alene”. Verbele aflate, în mod surprinzător, la perfect simplu, timp propriu poveştilor, sugerează ideea că iubirea este un sentiment nou, abia ivit, exprimând o acţiune de dată recentă cu efecte năucitoare asupra îndrăgostitului: „se făcu”, „ţâşni”, „o-ntâlni”.
Imagistica inedită a liricii stănesciene este a adevărată aventură spirituală şi lingvistică, ce defineşte un inovator al Cuvântului şi Necuvântului, Nichita Stănescu fiind nu numai „un model reprezentativ al poeziei contemporane, ci şi o conştiinţă artistică ce regândeşte, de la capăt, întreaga poeticitate în articulaţiile ei, propunând o operă de o mare profunzime şi originalitate, [...] descoperă poezia într-un «loc» nou, cu care nu eram obişnuiţi” (Ştefania Mincu).
