Momentele subiectului - Baltagul - Mihail Sadoveanu

Sadoveanu a creat, prin cele 100 de volume ale sale, o adevarata epopee a poporului roman, dupa cum el insusi marturisea: „Poporul este parintele meu literar."

Romanul „Baltagul" este o pagina din asceasta epopee, o monografie literara a satului moldovenesc de la sfarsitul secolului al 19-lea. El a fost inspirat din balada populara „Miorita", din care preia 2 versuri ca motto: „ Stapane, stapane,/ Mai cheama si-un cane". Sadoveanu dezvolta subiectul baladei, din momentul in care actiunea ei se opreste. El continua povestea celor trei ciobani, dintre care, 2 planuiesc sa-l omoare pe cel de-al 3-lea ca sa ii fure oile. Urmeaza reconstituirea crimei, gasirea si pedepsirea ucigasilor de catre vaduva ciobanului ucis. Valoarea romanului consta in faptul ca poate fi considerat un roman monografic, mitic, initiatic, politist si de dragoste.

Expozitiunea

    Scriitorul plaseaza actiunea intr-un sat din nordul Moldovei,Magura Tarcaului.Romanul are la baza imaginea eroinei principale,Victoria Lipan stand pe prispa si torcand intr-o zi de toamna,isi aminteste de sotul ei care este plecat cu oile la Dorna

Intriga

    Victoria gandindu-se la viata grea si plina de lipsuri a oierilor,despartiti pentru mult timp de femeile lor,femeii ii sporeste ingrijorarea,caci sotul ei,nu mai intarziase niciodata asa mult.Dragostea Victoriei pentru sotul ei nu se stinsese,ramase la fel ca in tinerete,chiar si acum dupa douazeci de ani.Ei aveau doi copii:Minodora trimisa spre educatie la manastirea de maici de la Varatec si Gheorghita botezat asa dupa numele celalalt al tatalui sau.Temerile Victoriei sunt intarite de un vis in care Nechifor trecea calare o apa si avea fata intoarsa ei.Framantarile o fac sa ceara parintelui Daniil sa-i alcatuiasca o scrisoare catre fiul ei Gheorghita aflat cu turmele in balti la Cristesti,ca sa-l cheme grabnic acasa.Ea se roaga in fata icoanei Sfintei Ana,de la Manastirea Bistrita si tine post in mai multe zile de vineri.Superstitioasa,o viziteaza pe baba Maranda vrajitoarea satului pentru descantece si vraji.Sosirea fiului acasa o bucura si cu mare grija ii impartaseste planul ei de a pleca de acasa in cautarea lui Lipan.Pregatirile de drum includ si confectionarea unui baltag,binecuvantat de preotul Daniil.

Desfasurarea actiunii

    Inainte de plecare femeia se spovedeste preotului.Im drumul sau Victoria alege drumul pe care banuieste ca l-ar fi ales si Lipan,face popasuri,intreaba oamenii si i se confirma ca merge pe drumul cel bun.Vremea se strica,incepe viscolul si ei ajung cu greu la Farcasa.la fierarul satului,mos Pricop care le potcoveste caii si care isi aduce aminte ca,in toamna,potcovise si calul lui Lipan.Tot aici,Victoria se adreseaza subprefectului Anastasie Balmez.Ajunsi la Borca nimeresc la un botez,la Cruci au dat peste o nunta.La toate aceste evenimente Victoria se supune petrecand alaturi de ceilalti invitati.Dupa cum au intrat in Tara Dornelor,nelinistea i-a sporit,aici afla ca Nichifor cumparase trei sute de oi dintre care o suta le-a vandut unor gospoari care nu mai gasisera altele sa cumpere.Urmarind traseul celor trei,Victoria ajunge in Sabasa,unde crasmarul si sotia lui isi amintesc doar de doi ceobani,nu de trei.Cucoana Maria cunostea si numele acesora:Calistrat Bogza si Ilie Cutui,despre care oamenii vorbeau ca s-au imbogatit dntr-o data,iar nevestele lor fac risipa si traiesc in lux.La Suha,Victoria il gaseste pe cainele de incredere a lui Nichifor.Agera la minte ea deduce ca tragedia s-a petrecut intre Suha si Sabasa.Neobosita ea cerceteaza imprejurimile,chibzuind unde ar putea sa dea peste osemintele lui Lipan.In drum spre Crucea Talienilor,cainele da semne de neliniste.Intr-o prapastie Nichifor tacea mort.Toata durerea sufletului ei izbucni intr-un strigat grozav:'Gheorghita'.Cercetand cele aflate ea vede capatana sparta de baltag.Ajutata de domnul Toma si de sotia acestuia,cucoana Maria,munteanca randuieste priveghiul.La coborarea sicriului in groapa Victoria traieste un adevarat sentiment de disperare strigand dupa cel mort cu atata durere:'Gheorghita de ce m-ai lasat'.

Punctul culminant.

   La Sabasa,il gaseste,in ograda unui gospodar,pe Lupu,cainele barbatului ei,care o ajuta sa dea de ramasitele lui Nechifor,omorat cu o lovitura de baltag si aruncat in prapastie.Cu o luciditate si stapanire de sine extraordinare,Vitoria implineste datinile necesare pentru mort,cheama autoritatile ca sa constate crima,dar gandul ei se indrepta spre infaptuirea dreptatii,demascarea si pedepsirea ucigasilor.Afla ca cei doi ciobani care il insotisera pe Nechifor sunt din partea locului,ca pe cel cu buza crapata il cheama Calistrat Bogza,iar pe celalalt,mai marunt,Ilie Cutui.

Deznodamant.

La pomana,pe fondul unei puternice stari de tensiune pe care o creaza,Vitoria pune intrebari viclene si iscusite.Afirma apoi ca stie cum s-au petrecut lucrurile,relatand cu o uimitoare precizie crima celor doi.Bogza se pierde cu firea cand femeia ii spune lui Gheorgita sa vada ca pe baltag e sange si se repede la flacau,care-l paleste in frunte cu baltagul acestuia.In cele din urma,faptasii marturisesc crima si isi primesc pedeaspa.

   Vitoria se poate intoarce la ale sale,se gandeste ca are o fata de maritat si isi planifica implinirea,in timp,a datimilor crestinesti pentru memoria lui Nechifor Lipan,dupa care viata isi va relua cursul normal.

Referate biologie - Aparatul circulator

Endocardul este o membrana lucioasa,transparenta,care captuseste toate cavitatile inimii,continuandu-se cu tunica interna a arterelor si venelor.El este alcatuit dintr-un strat superficial format dintr-un endoteliu cu celule poligonale turtite si dintr-un strat profund cunjunctivoelastic .Endocardu; nu are vase sanguine ,nutritia facandu-se prin imbibitie.

Miocardul alcatuieste muschiul cardiac.Structura acestui muschi a fost descrisa la tesutul muscular .Trebuie sa retinem urmatoarele particularitati:fibrele miocardice de na nivelul atriilor sunt dispuse in fascicule circulare,iar cele de la nivelul ventriculelor sunt dispuse in directie cu fascicule oblic spiralata ,formand spre varf asa numitul vartej al inimii.Musculatura din peretii atriilor nu se continua cu musculatura din peretele ventriculelor.

   Sangele este un lichid de culoare rosie, cu gust putin sarat. El este alcasuit dintr-un lichid numit plasma si din globule albe si rosii.

                    Globulele rosii (hematii)

-au forma unui disc biconcav, cu diametrul de 7 um. Un milimetru cub de sange contine in mod obisnuit 4,5 milioane hematii

-nu au nucleu de aceea nu se divid. Ele sunt produse continuu de maduva rosie  a oaselor spongioase, de unde sunt luate in sange. Hematiile au viata scurta cam de 100 de zile apoi sunt distruse in ficat si splina. In interiorul hematiilor se gaseste o substanta numita hemoblobina, care contine fier. Datorita hemoglobinei hematiilor le revine rolul de a transporta oxigenulsi dioxidul de carbon.

-in plamani oxigenul adus de aerul inspirat formeaza impreuna cu hemoglobina o substanta instabila numita numita oxihemoglobina

-ajunsa la tesuturi oxihemoglobina se desface  iar oxigenul este luat de celule, unde este utilizat la oxidarea nutrimentelor, cu eliberare de energie.

-in urma oxidarii, rezulta bioxidul de carbon care formeaza impreuna cu hemoglobina o substanta instabila numita carbohemoglobina

-carbohemoglobina este transportata de la tesuturi la plamini unde elibereaza dioxidul de carbon care este expirat

-in acest mod hematiile isi indeplinesc rolul de a transporta gazele respiratorii in organism


                       Globulele albe (leucocitele)  

-sunt mai putin numeroase (7500­/mm3 de sange)

-ele sunt celule incolore cu 8-20 um in diametru. Nucleullor este usor de observat si prezinta diferite forme. Rolul leucocitelor este de a apara organismul. De indata ce microbii gasesc o poarta de intrare patrund in tesuturi unde avand conditii prielnice  se inmultesc

-leucocitele сare se pot deplasa cu ajutorul pseudopodelor ca si amiba trec prin peretii vaselor sangvine pentru a ajunge la locul invadat de microbi si acest procedeu se numeste DIAPEDEZA

-tot cu ajutorul pseudopodelor ele captureaza microbii pe care ii digera si acest fenomen este numit FAGOCITOZA

-alte leucocite numite limfocite produc anitcorpi (substante care distrug si ele microbi)

-tot alte leucocite curata sangele de hematoane (vanatai) si descompun hemoglobina din hematiile distruse. Asadar principalul lor rol il constituie apararea organismului impotriva unor factori straini de acesta. Cresterea numarului de leucocite reprezinta un semnal de alarma deoarece acest fapt indica existenta unui focar de infectie in organism. De aceea in cazul multor afectiuni medicul recomanda sa se faca analiza sangelui al carui rezultat consemnat pe buletinul de analiza il ajuta sa stabileasca diagnosticul.

        Pe langa celulele rosii si albe in sange exista si niste fragmente de citoplasma desprinse din unele celule cu talie mare. Acestea se numesc plachete sangvine si sunt in numar de 200000- 400000/ mm patrat si au dimensiuni foarte mici. Ele au rol in coagularea sangelui, intervenind imediat dupa ce se produc leziuni. Aici, plachetele sangvine se unesc in gramejoare si participa impreuna cu alti factori din plasma la formarea cheagului.

       Plasma constituie partea lichida a sangelui care are in compozitie substante anorganice cum ar fi: apa si sarurile minerale si substante organice cum ar fi: fibrinogenul( substanta cu rol in coagularea sangelui)

       Fibrinogenul in contact cu aerul se transforma intr-o substanta filamentoasa si insolubila numita fibra. Aceasta formeaza o retea de fibre in ochiurile careia se globulele. In acest fel se formeaza cheagul care nu permite scurgerea sangelui.

      Plachetele sangvine si fibrinogenl sunt factori ai coagularii sangelui.

      In afara de interventia la formarea cheagurilor plasma are si rol de transportor, ea transporta  de la locul de formare la cel de actiune urmatorii produsi:

-substante nutritive  

-hormoni produsi de glandele endocrine

-anticorpi

-substante nefolositoare

     Alaturi de sange, circulatia substantelor in corpul omului se asigura de catre lichidul interstitial si limfa.

     Lichidul interstitial, aflat intre celule, provenie din sange, insa, spre deosebire de acesta, nu contine globule- decat leucocite mici- si nici fibrinogen.

     Lichidul interstitial patrunde treptat in interiorul unor capilare, chiar la nivelul spatiilor dintre celule , formand limfa.

     Limfa, care circula prin vasele limfatice, se varsa in sange si, astfel, impreuna cu lichidul interstitial, contribuie la transportul substantelor in organism. Comparand-o cu sangele, limfa contine mai multa apa si mai multe leucocite, dar nu contine hematii.

     Numarul constant al globulelor, cat si compozitia plasmei, mereu aceeasi la un om sanatos, arata ca mediul intern al corpului are un echilibru stabil, la mentinerea caruia participa organismul in totalitate.

                                     Imunitatea

      Organismul are multe mijloace de aparare impotriva microbilor. Astfel, celulele pielii formeaza o adevarata bariera in calea microbilor, iar secretiile pielii participa si ele la oprirea acestora; mucoasa de respiratorie si cea a tubului digestiv filtreaza si resping microbii, acidul clorhidric din stomac ii omoara, secretiile, cum sunt saliva si lacrimile, contin substante antibacteriene eficace.

     In anumite situatii, microbii reusesc, totusi, sa patrunda in organism. Din acest mament intra in actiune un intreg sistem de aparare. Mai intai intervin unele leucocite care fagociteaza microbii si alte corpuri straine ajunse in organism. Daca acestea nu reusesc sa ii distruga, intervin limfocitele. Acestea recunosc microbii, de exemplu ai scarlatinei, pojarul, holerei etc. Ele produc anticorpi, care, circuland in sange si intalnind microbi, ii distrug.

    Pe traiectul vaselor limfatice se afla niste umflaturi, numite ganglioni limfatici. Microbii, ajunsi aici o data cu limfa, constituie un semnal pentru limfocite, care incep sa se divida rapid si inmultindu-se, ii distrug. In aceste momente ganglionii se umfla.

     Proprietatea organismului de a se apara impotriva microbilor prin producerea de anticorpi se numeste imunitate. Cu alte cuvinte, organismul este imun fata de anumiti microbi si toxinele lor.

     Anticorpii actioneaza si impotriva unor proteine straine de corp. Din aceasta cauza au loc respingerile de organe transplantate.

     Proprietatea organismului de a fi imun poate fi inascuta sau dobandita. Imunitatea este inascuta in cazul in care organismul rezista spontan imbolnavirilor. Imunitatea dobandita este in urmatoarele situatii:

·       In urma unor imbolnaviri, organismul nu se mai imbolnaveste, deoarece are  deja anticorpi.
·       Prin vaccinare sau injectare cu ser.
       Vaccinarea, ca metoda de dobandire a imunitatii fata de un anumit tip de microbi, presupune prepararea vaccinului si injectarea lui in corpul omului, intr-o perioada considerata indicata pentru prevenirea imbolnavirii.

        Vaccinul se obtine in cadrul unor institutii medicale specializate; aici se realizeaza adevarate „culturi” din diferite tipuri de microbi, o anumita cantitate din acestea fiind folosita pentru prepararea vaccinului. Acestor microbi li se micsoreaza agresivitatea prin diferite metode, de cele mai multe ori prin supunerea la temperatura ridicata.

       Injectandu-se vaccinul in corpul omului, limfocitele vor reactiona ca si in cazul unei adevarate imbolnaviri, formand anticorpi specifici.

        Astfel, in conditiile infectarii cu microbii vii nu mai are loc imbolnavirea, deoarece acestea intalnesc in organism anticorpii deja fabricati impotriva acelei boli.

                    Inima            

        Inima este un organ musculos si cavitar, de masura pumnului drept, care cantareste aproximativ300 g. Este situata in cutia toracica, in spatele sternului, intre cei doi plamani. Varful sau, indreptat spre stanga, se sprijina de diafragma.

        Inima este invelita de un sac cu pereti dubli, numit preicard.Inlaturand pericar-dul, la suprafata muschiului inimii, numit miocard, se observa vasele de sange care au rol in hranirea acestui organ. Ele se numesc vase coronare.

        In sectiune longitudinala se observa urmatoarele:  

-atriul derpt si atriul stang sunt separate prin peretele interatrial.      

-cele doua ventricule, drept si stang, sunt separate prin peretele interventricular.        

-partea dreapta si partea stanga a inimii nu comunica intre ele.          

-intre atriile si ventriculele de pe aceeasi parte se afla cate un orificiu prevazuti cu niste        

formatiuni, numite valvule, care se deschid sau se inchid astupand orificiile dintre atrii si ventricule. Dispozitia valvulelor permite trecerea sangelui numai din atrii in ventri-cule; datorita lor, nu exista posibilitatea de intoarcere a singelui in atrii.          

-muschiul ventricular stang este mai dezvoltat.          

-artela aorta pleaca din ventriculul stang, iar artera pulmonara din ventriculul drept.

-venele cave se deschid in atriul drept, iar venele pulmonare  in atriul stang.          

-la baza aortei, cat si la baza arterei pulmonare se afla trei valvule, in forma de cuib de randunica. Ele permit trecerea sangelui numai din ventricule in artere si nu invers.

                Vasele sangvine

       Vasele sangvine alcatuiesc un sistem de tuburi prin care circula sangele. Dupa structura si functiile pe care le indeplinesc, deosebim trei tipuri de vase sangvine: artere, capilare si vene.

                  Arterele

        Arterele sunt vase care pornesc din ventricule, ducand sangele catre tesuturi. Ele se ramifica in vase dein ce in ce mai mici (arteriole). Peretele arterelor este elastic, de aceea o artera sectionata ramane deschisa.Cele mai importante artere sunt: artera aor-ta, care pleaca din ventricului stang, se curbeaza formand carja aortica, dupa care coboara spre partea inferioara a corpului; din ea se desprind arterele care se ramifica in corp; artera pulmonara, care pleaca din ventriculul drept si conduce sangele la plamani. Arteriorele se ramifica, la randul lor, in vase foarte subtiri, numite capilare.  

        Capilarele, vasele cu diametrul cel mai mic, fac legatura dintre reteaua arteriala si cea venoasa. Peretele lor este format dintr-un singur strat de celule. In capilare, care impanzesc organele ca o retea fina, circulatia sangelui este mai lenta decat in artere, ceea ce permite schimbul de substante intre sange si tesuturi.

         Venele sunt vase care se deschid la nivelul atriilor, aducand sangele la tesuturi. Peretele venelor contine foarte putine fibre elastice. De aceea, o vena sectionata ramane moale si inchisa.Majoritatea venelor situate sub inima reprezinta pe peretii lor valvule in forma de cuib, care inlesnesc urcarea sangelui spre cutia toracica.




          Cele mai importante vene sunt vena cava inferioara si cea superioara, care se deschid in atriul drept, si venele pulmonare, care conduc in atriul stang sangele venit de la plamani.

                     Fizolofia sistemului circulator

         Printre alte roluri pe care le indeplineste in organism, sangelui ii revine si acela de a aproviziona tesuturile cu substante nutritive necesare. De circulatia sangelui depinde buna functionare a organelor si viata organismului in totalitate.

                 Activitatea inimii

         Activitatea inimii, ritmica si involuntara, se desfasoara in trei timpi:

         * contractia celor doua atrii (sistola atriala)

         * contractia celor doua ventricule (sistola ventriculara)

         * repausul general al atriilor si ventriculelor (diastola generala)

         Inima este un muschi, care, ca toti muschii, are nevoie de repaus pentru elimina-rea toxinelor rezultate in urma contractiei si pentru a-si reface rezervele. Aceasta recuperare se face in diastola generala.

         Cei trei timpi in care inima isi desfasoara activitatea formeaza revolutia cardiaca (ciclul cardiatic)

         In sistola atriala, peretii atriilor se contracta, impingand sangele in ventricule. In acest moment, peretele ventricular este relaxat (diastola ventriculara).  

         In sistola ventriculara, peretii ventriculelor se contracta si sangele este impins in aorta si artera pulmonara; ventriculele se golesc, urmand ca imediat sangele din atrii sa le umple.In momentul sistolei ventriculare, peretele atriilor este relaxat (diastola atriala), iar valvulele inchid orificiile dintre atrii si ventricule, sangele fiind impiedicat sa revina in atrii. Sangele, impins cu putere din contractia peretilor ventricculelor si avand presiune mare, reuseste sa deschida valvulele aflate la baza arterelor  aorta si pulmonara. Acum va puteti explica de ce peretele ventriculelor, si mai ales al celui stang, este asa de gros.

          In timpul diastolei generale, sangele din vene curge in atrii, iar prin valvulele dintre atrii si ventricule, care sunt deschise, curge in ventricule, datorita fortei de gravitatie.

          Ritmul cardiatic (numarul contractiilor pe minut) depinde de activitatea persoanei, varsta, starea psihica, sexul acesteia.    

          Ascultand bataile inimii, constati ca se aud niste zgomote mai deosebite, care se repeta.

          Primul zgomot, mai lung si mai profund, se produce datorita incheierii valvulelor dintre atrii si ventricule si pulsarii sangelui din ventricule in artere.

         Al doilea zgomot corespunde diastolei ventriculare. Acesta este mai scurt si are un ton mai inalt. El este produs de inchiderea valvulelor de la baza arterelor (aorta si pulmonara), ceea ce nu permite sangelui sa se intoarca in ventricule. Aceste zgomote se pot exprima prin silabe “lup-dup”. Inregistarea lor este importanta pentru analiza revolutiei cardiace, folosindu-se in prevenirea si tratarea bolilor inimii.

          Pulsul corespunde contractiilor ventriculelor, al caror soc se transmite in artere datorita elasticitatii acestora. Luand pulsul unei persoane numaram 70 de pulsatii, care corespund celor 70 de batai ale inimii pe minut.

                                Circulatia sangelui

         Sangele efectueaza in organism un dublu circuit: de la inima la diverse organe si,

Inapoi, de la acestea la inima.

          Mica circulatie(circulatia pulmonara). Ventriculul drept impinge in artera pulmonara sange venos(incarcat cu dioxid de carbon). La nivelul plamanului, sangele lasa dioxid de carbon, fixeaza oxigen in hemoglobina si devine rosu aprins datorita oxihemoglobinei. Venele pulmonare il duc in atriul stang, de unde, prin sistola atriala, trece in ventriculul stang. Durata acestui circuit este de 11 sec.          

         Marea circulatie. Ventriculul stang, prin sistola ventriculara, impinge sangele in artera aorta si ramificatiile acesteia. La nivelul organelor, prin intermediul capilarelor, sangele lasa oxigenul, cu care s-a incarcat in plamani, si nutrimentele, cu care s-a inbogatit la nivelul intestinului subtire (prin absorbtia intestinala).

          Sangele capata o culoare inchisa datorita dioxidului de carbon cu care se incarca in tesuturi (carbohemoglobina). Venele cava superioara si inferioara dirijeaza sangele venos spre atriul drept. Durata acestui circuit este de 22 sec. In cursul marii circulatii, sangele asigura eliminarea substantelor nefolositoare, conducandu-le la rinichi.  

          Paralel cu sistemul circulator sangvin, in corp se gaseste o retea de vase care constituie sistemul nervos limfatic. Circulatia limfei in acest sistem este determinata tot de activitatea ritmica a inimii.

          Sistemul limfatic este alcatuit din vase limfatice, pe traiectul carora exista ganglioni limfatici. In traiectul sau, limfa strabate glanda endocrina timus, care joaca si rol de ganglion limfatic, precum si splina, organ care produce limfocite.

          Circulatia limfei se face de le periferie spre centru, deci, spre deosebire de sange, limfa nu mai revine la locul de plecare.

Comentarii bac - Floare Albastra de Mihai Eminescu

Floare albastră apare în “Convorbiri literare” în aprilie l873 şi se integrează în poezia erotică eminesciană .Ea depăşeşte însă tema dragostei, revelând condiţia omului de geniu.

Poezia apare in revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate in revista Convorbiri literare.Inainte de aceasta poezie era publicata 'Venere si Madona', 'Epigonii', 'Mortua est'.

          Poezia are ca motiv 'floarea  albastra', un motiv romantic, care apare si in alte literaturi, in literatura germana Novalis intr-un poem romantic, unde floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luind chipul iubitei si tulburind inima eroului.

          Motivul 'florii albastre' mai apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta viata. Albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si a cerului, iar floarea simbolizeaza fiinta care pastreaza dorintele, pe care le dezvaluie cu vraja.

 Natura şi iubirea, principalele repere tematice eminesciene, apar mai mult ca absenţă decât ca prezenţă materială imediată, fiind proiectate de obicei în vis şi reverie. Mai ales imaterialitatea femeii, în idile, este rezultatul unei asemenea proiecţii. Nu întâmplător registrul caracteristic liricii eminesciene este impregnat de melancolie.


Recuperarea stării de farmec şi a armoniei eului cu lumea se petrece în cadrul natural paradisiac al codrului, izvoarelor, lacului, stelelor, lunii şi al bolţii senine (Dorinţa, Floare albastră, Povestea teiului etc.). Cuplul de îndrăgostiţi reface astfel cuplul originar adamic dintr-o perspectivă a armoniei cosmice, din care nu lipseşte însă moartea. Este vorba de „moartea-somn echivalentă iubirii”(Ioana Em. Petrescu).

Titlul poeziei, repetat cu nostalgie în ultimul vers, trimite la mitul romantic al florii albastre, întâlnit şi la alţi romantici (Novalis). Vladimir Streinu afirmă că floarea albastră este o expresie romantică pentru sentimentul infinitului în care romanticii îşi scăldau spiritul. Albastrul ar fi culoarea de fond a viziunii europene însoţite de sentimentul infinitului.

Floarea albastră exprimă la Eminescu, ca ideal de tinereţe, cea dintâi tentaţie a vieţii. Ea va fi reluată în toată creaţia eminesciană sub forma spectaculoasei oscilaţii între ideea de moarte şi cea de viaţă.

Floare albastră e construită chiar pe antiteza moarte – viaţă; dezumanizării prin sterpe meditaţii idealiste asupra morţii şi eternităţii i se opune contactul cu viaţa în forme temporale.

Din punct de vedere formal, incipitul este realizat pe baza unei replici dintr-o structură dialogată, desfăşurată pe parcursul întregului discurs liric.

Pronumele de persoana I nu mai marchează ca în alte poezii prezenţa eului liric exprimat subiectiv. Persoana I aparţine aici ei, iubitei, fetei, celeilalte instanţe dramatizate.

Compoziţia şi structura poemului urmăresc termenii antitezei moarte – viaţă. In prima secvenţă poetică alcătuită din trei strofe, spiritul superior este cufundat în sfera cunoaşterii absolute, sferă definită prin elementele genezei, ale culturii şi cunoaşterii.

Comentariu literar - "Leoaica tanara, iubirea" - Nichita Stanescu

Poezia " Leoaica tanara, iubirea " face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" din 1964 volum care are ca tema centrala iubirea, inteleasa ca stare de gratie, o permanenta “intamplare a fiintei”, pentru poetul Nichita Stanescu

Opera lui N.Stanescu este vasta si in critica literara s-a vorbit de existenta a trei etape in lirica sa: prima etapa ar constitui-o primele sale volume - Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor in care tema fundamentala este iubirea; a doua etapa cuprinde volumele Dreptul la timp, 11 elegii, Maretia frigului, Oul si sfera, Necuvintele, In dulcele stil clasic in care poetul reda o adevarata aventura a cunoasterii; a treia etapa cuprinde poezii care trateza tema vietii si a mortii Epica magna, Opere imperfecte, Noduri si semne

Metafora de baza in jurul careia se ordoneaza cele trei secvente ale textului (si constituind titlul poeziei) este Leoaica tanara, iubirea: poetul ii inchina aceasta creatiei Iubirii — "o intamplare a fiintei mele" (cum o numeste intr-un Cantec), dar si factor demiurgic, pentru ca numai Dragostea si Cuvantul au stat la baza lumii.

Leoaica tanara iubirea este considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se prin transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei.

Structura textului poetic

Poezia Leoaică tânără, iubirea este structurată în trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe inegale, prima având 6 versuri, a doua 8 versuri, iar ultima 10 versuri.

Tema poeziei

Tema o constituie consecinţele pe care iubirea intensă, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu şinele totodată. Poezia Leoaică tânără, iubirea este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment, iubirea.

Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice violente, care îi sare „în faţă” eului liric, având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-şi „colţii albi [...] în faţă” şi muşcându-l „de faţă”. Pronumele la persoana I, „mi”, „mă”, „mi”, „m-”, potenţează confesiunea eului poetic în sensul că el era conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare / mai demult”, dar nu se aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă devastatoare „mi-a sărit în faţă”, „colţii albi mi i-a înfipt în faţă”, „m-a muşcat [...] de faţă”. Ca element de recurenţă, reiterarea cuvântului „faţă” este vai laitmotiv prin care se reliefează pierderea integrităţii psihice, mutilarea evidentă, a sufletului atacat de agresivul sentiment.

Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un' sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: „Şi deodată-n jurul meu, natura”. Forţa agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după legi proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii: „se făcu un cerc de-a dura, / Când mai larg când mâi aproape, / ca o strângere de ape”. Eul liric se simte în acest nou univers un adevărat „centram mundi”, un nucleu existenţial, care poate reorganiza totul în jurul său, după alte percepţii, cu o forţă impresionantă.

Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se înalţă „tocmai lângă ciocârlii”, sugerând faptul că apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simţurile, mai ales că se spune că ciocârlia este pasărea care zboară cel mai sus şi are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment neaşteptat, care-l copleşeşte, „Şi privirea-n sus ţâşni, / curcubeu tăiat în două”, curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea, sau poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul prea plin al eului poetic.

Strofa a treia revine la momentul iniţial, „leoaica arămie/ cu mişcările viclene” fiind metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Şinele poetic îşi pierde concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simţurile se estompează: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai ştie”, poetul nu se mai recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de „atacul” surprinzător al unui sentiment extrem de puternic. Eul liric identifică sentimentul, nu mai este o „leoaică tânără” oarecare, ci „arămie”, ştie că iubirea este perfidă, are „mişcările viclene”, dar fericirea trăită acum vine după o perioadă ternă a vieţii, „un deşert”, care capătă brusc „strălucire”. Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dând energie şi profunzime vieţii „înc-o vreme / şi-ncă-o vreme...”. Sau poate, temător, eul liric este nesigur, nu poate şti cât timp iubirea îl va ferici.

În spirit neomodernist, poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilităţii eului poetic, înălţându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forţa miraculoasă a celui mai uman sentiment.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin metafora „leoaică”, imaginea transparentă a iubirii, sentiment puternic, agresiv, având repercusiuni decisive asupra sensibilităţii eului liric.

Ca element de recurenţă, substantivul „faţă” este un laitmotiv ideatic al primei strofe, care profilează ambiguitatea stilistică a poeziei, prin echivocul lexical care insinuează starea sufletească. Sensul ambiguu al efervescenţei interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi semantică echivocă se concretizează prin elemente ale feţei: „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”, semnificând buimăceala şi bulversarea oricărui îndrăgostit, care nu mai percepe lumea la fel ca înainte.

Epitetele cromatice „colţii albi”, „leoaică arămie” şi epitetele metaforice „leoaică tânără”, „mişcările viclene” potenţează intensitatea sentimentului, forţa lui devoratoare. Repetiţia „înc-o vreme, / şi-ncă-o vreme...” proiectează sentimentul iubirii într-un viitor nedefinit şi incert, iar punctele de suspensie insinuează o stare de nesiguranţă temătoare a îndrăgostitului care ştie că simţământul este viclean şi perisabil.

Expresivitatea neomodernistă

Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susţinută de oralitatea stilului, care conferă persuasiune stării emoţionale imposibil de controlat, realizată prin cuvinte şi expresii din limbajul colocviul: „mă pândise”, „i-a înfipt” „de-a-dura”, „ţâşni”, „alene”. Verbele aflate, în mod surprinzător, la perfect simplu, timp propriu poveştilor, sugerează ideea că iubirea este un sentiment nou, abia ivit, exprimând o acţiune de dată recentă cu efecte năucitoare asupra îndrăgostitului: „se făcu”, „ţâşni”, „o-ntâlni”.

Imagistica inedită a liricii stănesciene este a adevărată aventură spirituală şi lingvistică, ce defineşte un inovator al Cuvântului şi Necuvântului, Nichita Stănescu fiind nu numai „un model reprezentativ al poeziei contemporane, ci şi o conştiinţă artistică ce regândeşte, de la capăt, întreaga poeticitate în articulaţiile ei, propunând o operă de o mare profunzime şi originalitate, [...] descoperă poezia într-un «loc» nou, cu care nu eram obişnuiţi” (Ştefania Mincu).

Rezumat - Patul lui Procust - Camil Petrescu

Structura romanului este şocantă pentru anul 1933 şi rămâne, până astăzi, una

dintre cele mai complicate şi mai incitante din proza noastră. Romanul, după cum
mărturiseşte autorul, se vrea un „dosar de existenţe”, în pagina propriu-zisă fiind adunate mai multe „documente”

A aparut in 1933, la trei ani dupa primul roman al lui, “ Ultima noapte de dragoste inaia noapte de razboi ”. Cele doua romane, intregesc proza mare din perioada interbelica, fixandu-i locul scriitorului printre romancierii de frunte ai literaturii nationale.Este dezbatutadrama intelectuala ca si in primul roman, dar aici, intelectualul este vazut din mai multe unghiuri: din jurnalul lui Fred Vasilescu, din parerile Emiliei, din parerile scriitorului si ale prietenei lui George Demetri Ladima, personaj care se detaseaza, este in fond un erou absent, construit din scrisori si amintiri.

Din punct de vedere compozitional, romanul are sapte parti: trei scrisori ale doamnei T catre autor, jurnalul lui Fred Vasilescu, din capitolul “ O dupa-amiaza de vara “, doua capitole cu titlul “ Epilog “, apoi notele de la subsol. Prin modul de a concepe acest roman, Camil Petrescu aduce un inedit in proza interbelica romana. Unele personaje poarta nume obisnuite ale romanelor, altele sunt notate cu initiale cum ar fi: Doamna T, descoperita la notele de la subsol, sub numele de Maria Manescu, expediaza trei scrisori autorului, in care-si povesteste propria viata, pentru ca eroii lui Camil Petrescu sunt solicitati sa fie sinceri. Din scris desprindem cateva secvente din viata intima a acestei femei: timp de cincisprezece ani, a fost iubita de un oarecare D pe care ea nu l-a putut suporta, dar ea l-a iubit pe Domnul X si nu-si poate explica de ce acesta s-a retras din dragostea ei.

Tot la subsol deslusim numele acelui X despre care vorbea Doamna T, fiind vorba de Fred Vasilescu, fiul bogatanului Vasilescu Lumanararu, prezent si in romanul “ Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi ”.

Romanul începe cu o scrisoare a doamnei T. unul dintre personaje, adresată naratorului; acestei scrisori naratorul îi ataşează o notă de subsol, a sa, ce precizează că doamna T. „Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obişnuit al cuvântului. Avea orbitele puţin neregulate, uşor apropiate, pronunţate, cu ochii albaştri ca platina, lucind, fremătând de viaţă, care când se fixau asupra unui obiect îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare plină. Gâtul lung, robust, cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. […] De o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu mângâieri de violoncel, care veneau nu – sonor – din cutia de rezonanţă a maxilarelor, ca la primadone, ci din piept, şi mai de jos încă, din tot corpul, din adâncurile fiziologice, o voce cu inflexiuni sexuale, care dau bărbatului ameţeli calde şi reci.”.

Pe această doamnă T. autorul o invitase, menţionează el în aceeaşi notă, să joace în piesa lui, intitulată Act veneţian, deşi nu este actriţă ci posesoarea unui magazin de mobilă modernă, în stil cubist, în Bucureşti, dar ea refuzase, din oroare de exhibiţionism, spusese. Îi propusese apoi să scrie, pentru a nu „se pierde un complex de frumuseţe şi experienţă” dar a fost iarăşi refuzat, primind în schimb câteva scrisori de la ea, înglobate în roman alături de alte mărturii documentare ce îl alcătuiesc în chip de „dosar de existenţe”. În refuzul ei, doamna T. dă ca pretext, sau motivaţie, lipsa deprinderilor de a scrie, poate chiar şi a cunoştinţelor de ortografie suficiente, ceea ce prilejuieşte autorului câteva consideraţii pe marginea subiectului: „– Arta n‑are de‑a face cu ortografia… Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e obligatoriu decât pentru cei care nu sunt scriitori. Marii creatori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie decât bancherii. […] Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s‑a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i‑a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.”.

O altă notă de subsol, ceva mai tardivă, precizează originea numelui din text al autoarei scrisorilor. Se numeşte Maria Mănescu, dar colegii de şcoală, pentru a o distinge de o altă elevă cu acelaşi nume, se refereau la ea prin apelativul „T.” – care ar fi trebuit, poate, să fie scris „Te”, spune autorul romanului –, dat după iniţiala prenumelui patern.

Acea primă scrisoare a doamnei T., cu care debutează romanul, se referă la se­pararea definitivă a autoarei scrisorii de iubitul ei (un „X” al cărui nume nu îl dă). Merge la el acasă, unde o invitase după ce un timp nu se văzuseră, căci, notează ea, „Nu dorisem decât să retrăiesc o clipă… ceva din trecut şi mă supuneam acestui de­mers cum primeşti un singur pahar de vin, ştiind că mai multe nu ai putea su­porta…”, dar o aşteaptă un plic transmis de servitor, cuprinzând revocarea întâlnirii.

Revenită acasă la ea, arată doamna T. în continuare, îl găseşte acolo pe D., un bărbat care o iubea din vremea în care fuseseră elevi, vecini şi prieteni, cu o pasiune „puţin ilogică şi copilăroasă” şi îi cedează, dintr‑un sentiment de milă, marcată de o senzaţie de dezgust însă („în întuneric omul acesta căruia mă dădusem lua contururi de moluscă uriaşă.”), ceea ce o şi face să‑i spună deschis că nu îl iubeşte. O remarcă a ei („E iremediabil ratat şi, cred, într‑adevăr mediocru.”) va face explicabil gestul, ca şi suferinţa cuminte, împăcată, a lui D. din momentul în care i se comunică adevărul – „Mi‑a spus cu voce potolită, ca o lumină egală, cu o privire frumoasă cum n‑a avut el niciodată, că înţelege că nu pot să‑l iubesc, că niciodată n‑are să uite cât am fost de bună cu el.”.

 II

A doua scrisoare a doamnei T. conţine, pe lângă relatarea încercărilor eşuate ale lui D. menite să continue relaţia cu ea, şi o descriere a suferinţei, nedumeririlor pe care le trăieşte: „ştiu un lucru, că X. nu mă iubeşte, că am suferit din cauza lui aproape mortal. Dacă sunt într‑adevăr excepţională, cum de îmi poate prefera pe alta? E numai un joc al întâmplării toată iubirea? Şi dacă într‑adevăr el mă preţuieşte ca pe singura femeie al cărei suflet a stat faţă‑n faţă cu al lui, atunci pentru ce acum e în braţele alteia, pentru ce mie mi se întâmplă ceea ce mi se întâmplă, pentru ce el şi eu trăim în medii străine, jucând acolo o viaţă definitivă, când avem intens şi nevăzut acelaşi suflet ca doi fraţi siamezi acelaşi pântec?”.

III

Ultima scrisoare a doamnei T. face relatarea unui eveniment neplăcut, a unei intersecţii de existenţe: aflată în tren, spre a merge de Paşte la mătuşa ei, autoarea scrisorii are loc în acelaşi compartiment cu fostul iubit X. acompaniat de „recenta metresă”, dar situaţia este salvată de un comisionar care îi aduce un vas cu viorele, din partea lui D., iubitul din necunoscut, pentru cei de faţă.

Într‑o după‑amiază de august

Capitolul cuprinde de astă dată mărturisirile lui X., iubitul nedivulgat din scrisorile doamnei T., pe nume Fred Vasilescu, către autorul romanului; o notă de subsol redactată de romancier oferă câteva detalii asupra celui care a scris aceste mărturisiri. „Era fiul acelui mare industriaş pe care l‑am numit convenţional în romanul meu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Tănase Vasilescu. Avea acel timbru deosebit, acea vibraţie melodioasă, calmă pe care o au toţi oamenii fruntaşi adevăraţi în activitatea lor, oricare ar fi ea: artă, politică, militărie, acrobaţie, dans modern, destin de Don Juan sau box.”, cu alte cuvinte, o tipică personalitate de elită.

Aceeaşi notă de subsol dă informaţii despre felul în care Fred Vasilescu acceptase redactarea memoriilor solicitate de către autorul romanului, reproduse în acest capitol. Fiind odată împreună cu Fred Vasilescu în preajma Cercului Militar din Bucureşti, tânărul îi arată o trecătoare, pe Emilia Răchitaru („fostă actriţă a Teatrului Naţional, o stagiară angajată aproape în fiecare an, căci exaspera pe directori prin tot felul de intervenţii, şi tot în fiecare an, sistematic eliminată, căci n‑avea aproape nimic cu arta, şi nu îndeplinea măcar nici acel minimum social care îngăduie menţinerea în cadrele acestei instituţii chiar fără talent.”, precizează autorul romanului) dar care i‑a bulversat existenţa. Drept urmare, autorul îi solicită să pună în scris întreaga situaţie – „m‑ar interesa amănuntele, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întâmplării… […] Povesteşte net, la întâmplare, totul ca într‑un proces‑verbal.” –, sub pretextul folosirii textului rezultat ca suport pentru un viitor roman, căci Vasilescu precizase înainte că trăieşte, de o lună de zile, un „adevărat subiect de roman”, în legătură cu acea Emilie.

Nota de subsol se încheie cu o precizare asupra calităţilor lui Fred Vasilescu, din ale cărui mărturii ulterioare aflăm că este funcţionar superior în Ministerul de Externe (ataşat de legaţie) şi polisportiv (aviator, boxer, tenisman, automobilist): „Abia când l‑am cunoscut mai de aproape am înţeles de ce doamna T. l‑a iubit atât, de ce a suferit apoi aşa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseţii lui bărbăteşti, sportive, cât mai ales pentru un soi de loialitate şi delicateţe, un mod de sinceritate a vieţii, care nu seducea numai femeile, ci câştiga şi prietenia bărbaţilor lor, căci puteau să sufere din pricina lui, ca şi ele, dar nu‑l urau. Nu jignea niciodată, nici măcar pe cel căruia îi lua nevasta. Cam prea echilibrat, vorbind rar, dar nu fără o privire stăpână pe sine şi ades ironică.”.

În textul său, Fred Vasilescu relatează o vizită pe care o făcuse femeii ale cărei servicii sexuale din când în când le utiliza, nimeni alta decât Emilia Răchitaru şi pe care de astă dată şi le proiectează în imaginaţie pe drumul către locuinţa ei, „Mâna desfăcută ca să‑şi mărească suprafaţa de pipăire se încolăcise de pe acum în jurul braţului alb, plinuţ, al fetei, ochiul juca încă de pe acum comedia enervantă a sânilor, care, pe jumătate văzuţi, nu rămân aşa etern, ca într‑un tablou, căci cămaşa, prinsă încă la mijlocul trupului, cade de pe ei, dezvelindu‑l pe unul complet, iar pe altul pe jumătate, sâni a căror vagă moliciune e parcă provocată de greutatea senzualităţii dizolvante. Leneşe şi lenevitoare ca aerul cald.”. Dar Emilia rămâne cu toate acestea pentru el doar femeia „pe care am chemat‑o la mine când am vrut şi pe care, totuşi, în trei ani am venit cel mult de trei ori s‑o am, care de câte ori a fost singură cu mine n‑a întârziat, ca să rămâie în cămaşă, cu coapsele goale, un sfert de oră, fata asta blondă sau mai mult spălăcită, grăsuţă şi vulgară, pe care au avut‑o toţi prietenii mei, ca şi mine (căpitanul Ştefănescu în tren).”.

Fiind în dormitorul Emiliei cu ea, după ce se retrăseseră acolo deşi sora femeii, Valeria, se afla în casă acceptând promiscuitatea situaţiei, Fred Vasilescu revine în a face portretul amantei sale intermitente şi cam lipsite de har: „De surâs Emilia nu surâde, căci e prea gravă. Frumuseţea ei caligrafică e, hotărât, injectată să rămâie tare. Într‑un anumit sens, e dezarmantă, căci nu are nici una dintre acele arme ale feminităţii menite să mascheze intenţii materiale şi să coloreze situaţii delicate. […] Nu numai capul, ci toată e alcătuită din rotunjimi ca o pisică mare, plină şi bălană, dar fără graţia pisicii, căci e prea gravă.”. Şi regretă în avans consumarea energiei sexuale cu această femeie, incapabilă să îi ofere ceva din marile satisfacţii ale dragostei, constatând că, în opoziţie cu ceea ce urma să se întâmple aici, „O îmbrăţişare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligenţe, în care nici un moment una nu pierde înţelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput şi justificat.”.

În ciuda diverselor ei relaţii cu bărbaţii, Emilia se arată a fi logodită cu un funcţionar, V. Constantinescu „detaşat în Ardeal, la o administraţie financiară”, precizează femeia, care o iubeşte sincer şi platonic încât „nici n‑a atins‑o” şi care îi respectă regulile („I‑am spus într‑o seară când mă conducea acasă… de la cinematograf, lămurit: «Mai întâi pe la biserică… o sărutare, două, acolo, treacă‑meargă…»”).

Văzând că relaţiile ei cu alţi bărbaţi îl interesează pe Fred Vasilescu, după reacţia lui de uimire la nararea istoriei logodnei, Emilia supralicitează: „– E unul care m‑a iubit îngrozitor, săracul.” şi îi arată un pachet cu scrisori, în speranţa de stimulare a apetitului sexual al partenerului, diminuat sensibil datorită prezenţei surorii în acelaşi apartament, cu precizarea „unul Ladima, a murit.”. Pe acest George Demetru Ladima, decedat în urmă cu trei luni de la data acelei întâlniri a lui Fred cu Emilia, autorul memoriilor îl cunoscuse la Movilă, o localitate balneară situată pe litoral, aproape de lacul Techirghiol. Dar lui Fred nu îi vine să creadă că acesta este autorul scrisorilor cu pricina, deoarece „a fi iubit pe femeia de lângă mine e a fi îngropat sufleteşte.”, consideră el, femeia alături de care „Sunt gol, lungit pe spate… Ea e lângă mine, aproape de tot, întreagă, mai sus, ca să‑şi poată petrece mâna în jurul gâtului meu… Sânii i se apropie acum voinici, fără să se diformeze prea mult… Banul cel mare, cafeniu, uşor bulbucat din jurul sfârcului drept e pe din două tăiat de marginea de sus a cămăşii pe care a ridicat‑o, din nou, doar într‑o parte.”.

Primele scrisori, citite în ordine cronologică, se referă la meseria de actriţă a Emiliei, considerată de Ladima vede un mare talent ce merită recunoaştere („Aş vrea să fii aclamată, să fii acoperită de flori…”). Dar atitudinea lui Fred Vasilescu faţă de pasiunea descoperită acolo este la început circumspectă, mai întâi consideră că nu ar fi la mijloc decât expresia unor înclinaţii de scriitor înspre a literaturiza o relaţie – „Emilia se dă atât de uşor, că mi se pare ciudat atâta literatură, ca să stea cineva cu ea în pat.”. Impresie modificată însă pentru că o altă scrisoare aduce mărturie incontestabilă asupra pasiunii cu care îşi trăia povestea de iubire autorul lor, din moment ce, spune acesta, „Îmi lipseşti ca lumina unui neuroastenic… […] Gândul despărţirii mi‑e absolut imposibil de realizat, cum nu pot gândi un cerc pătrat… Vom avea atâtea de lămurit… Nu ca femeie, nu de corpul tău duc lipsă, Emilia. Prezenţa ta sufletească îmi e necesară…”. O atitudine considerată de către Fred Vasilescu penibilă pentru un om de talia lui Ladima, compromiţătoare, datorită femeii de care se îndrăgostise.

Nota de subsol următoare reproduce un articol al gazetarului Ladima, probând astfel calitatea intelectuală şi morală a autorului scrisorilor, articol datorită căruia cel care îl redactase va pierde slujba la revista unde lucra. Anume, gazetarul propusese mutarea capitalei Regatului în Ardeal, deoarece la Bucureşti „În afară de frumuseţea cerului, totul terfeleşte imaginaţia… Dâmboviţa e meschină, ca un şanţ cu lături… Din iunie până în septembrie oraşul acesta miroase ca o ladă de gunoi.” etc. Pe când calitatea versurilor poetului Ladima va fi probată într‑o altă notă, apropiată de precedenta, prin reproducerea unei poezii concepute în aceeaşi tonalitate depresivă, intitulată Patul lui Procust („Felie de noroi e ciclul meu,/ Spre capătul carent arăt cu greu,/ Fuiorul tors al cretei mi‑e povară/ Şi de mă apără, mă şi măsoară.”…), în stil ermetic.

Revenind la iubirea cu doamna T. şi la istoricul relaţiei lui cu Ladima, Fred Vasilescu povesteşte modul în care l‑a cunoscut pe gazetar, în restaurantul hotelului Popovici de la Movilă unde, aflându‑se şi doamna T., pentru că aceasta îi face curte de la distanţă, socoteau cei din preajma lui, care o considerau o necunoscută pentru el, Fred face o criză de gelozie în momentul în care bărbatul ce îi ţine companie vrea să‑i dea femeii să bea din paharul lui. Loveşte cu pumnul în masă şi strigă „‑Doamnă, eşti o neruşinată.”, iar atunci când fosta sa iubită afirmă a nu‑l cunoaşte şi‑l întreabă ce doreşte, ripostează prin „– Cine sunt? Ce vreau?… Ai uitat când frământam cu dumneata droturile divanului meu?”. Urmare acestor cuvinte, se ridică de la o masă alăturată „un tip de lăutar sau doctor, aşa ceva, cu mustaţa de plutonier, cu manşetele scrobite ca două burlane”, George Demetru Ladima, în apărarea femeii pe care nu o cunoştea, spre a‑l pune la punct pe bărbatul gelos prin cuvintele „– Domnule, eşti un gujat… Şi dacă n‑ai fi beat, te‑aş pălmui.”. Jignit, Fred Vasilescu îl provoacă la duel dar, la intervenţia doamnei T., martorii se înţeleg ca totul să fie formal şi să se tragă în aer.

Emilia însă nu simte nimic din frământările naratorului legate de scrisorile pe care i le arătase, „Stă aşa, cum ar sta un peşte în borcanul cu apă, fără nici o nevoie de gândire sau mişcare, cu faţa în sus… Sânii i s‑au revărsat uşor înspre coaste cu banii arămii moi, lăţiţi.”. În acest cadru, Fred Vasilescu citeşte o altă scrisoare a lui Ladima care se referă la încercarea de a‑l determina pe autorul piesei de teatru Suflete tari şi al romanului de faţă să o distribuie pe actriţă ca dublură a doamnei Filotti în piesa respectivă; nota de subsol a autorului motivează acceptul său („nu mă interesează decât creatorii rolurilor, căci ei fixează momentul piesei…”).

Cu Ladima, Fred Vasilescu se va întâlni, după incidentul de la Movilă, şi i se va destăinui, lămurindu‑i cauzele atitudinii de atunci, într‑o noapte de vară, pe când stătea în maşină privind la geamul luminat al doamnei T. Îi mărturiseşte că o iubeşte, dar cum Ladima nu întreabă mai mult, nu putuse să‑i facă alte mărturisiri, deşi dorea, simţind că bărbatul de lângă el „Era singurul pe lume căruia i‑aş fi încredinţat taina, pe care n‑o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să fug de femeia iubită.”

Următoarea scrisoare citită însoţea un dar făcut Emiliei, cruciuliţa de aur primită de Ladima de la mama sa, ceea ce prilejuieşte destinatarei cadoului câteva comentarii. Îl aştepta pe Nae Gheorghidiu, personajul din celălalt roman al autorului, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, iar prezenţa lui Ladima o deranja, astfel încât, pretextând că Nae Gheorghidiu este arendaşul micii sale moşii (nu avea nici o moşie), trece cu el în dormitor, lăsându‑l pe celălalt musafir cu sora ei, pe considerentul că „Uşa, vezi, e de lemn şi nu se prea aude prin ea…”. O altă întâlnire cu Nae Gheorghidiu, istoriseşte femeia, se va solda cu un incident neplăcut: uşa de la intrare rămăsese deschisă, era în dormitor cu Gheorghidiu, Ladima intrase şi auzind zgomot a încercat să pătrundă în dormitor, dar i se închide uşa cu zăvorul. Urmase o scrisoare pe care nu a mai păstrat‑o datorită conţinutului („Mă făcea ca pe o femeie de stradă… spunea că niciodată nu m‑a socotit altceva… că nu m‑a iubit… că‑i e silă de mine…”). Dar Ladima revine la vechile sentimente după ce iubita sa pretextează o neînţelegere, fiind singură acasă crezuse că are de‑a face cu un hoţ şi s‑a închis în dormitor.

Citind scrisori în care Ladima îi comunică iubitei sale suferinţa pricinuită de faptul că, neavând bani, nu îi poate oferi o viaţă decentă, Fred Vasilescu înţelege tragedia poetului – „Din pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeaşi lume cu femeia pe care (oribil cuvânt) o iubea, şi atunci era cu neputinţă să exercite vreun control… Toate datele îi scăpau… Ea, care era totul pentru el, pleca gătită şi venea din oraş, cum ar fi mers într‑o cetate nepermisă lui, de unde s‑ar fi întors spunând ce vrea şi cât vrea să spuie… El era nevoit să creadă şi imaginaţia lui, necontrazisă de nici un incident al realităţii, putea să vadă o Emilie ideală, bună, suavă.”

Dar destinul autorului corespondenţei se îndreaptă către moarte în momentul când se întâlneşte întâmplător cu un grup de actori ce râd pe seama sa şi când unul dintre aceştia îl informează despre o nouă aventură a Emiliei; drept urmare, „S‑a făcut în mine ca o lumină de moarte şi înţeleg acum toate întâmplările şi toate faptele omeneşti ale acestui an de delir, de când te cunosc…”, menţionează o altă epistolă. La trecerea a două luni însă, Ladima o frecventează din nou după ce, bolnav, femeia îl îngrijeşte în urma semnalului de alarmă tras de un prieten al poetului, Cibănoiu, acceptând situaţia aşa cum este căci „Pe lumea aceasta e tot ce mi s‑a dăruit într‑o viaţă de umilinţă, mizerie şi suferinţă.”. Fără a se ajunge la relaţii sexuale, „Stăteam numai aşa de vorbă, că altminteri era idealist.”, precizează Emilia drept răspuns la o întrebare a lui Fred Vasilescu.

Textul mărturisirilor cuprinde însă, pe lângă istoria scrisorilor, şi confesiuni făcute romancierului de către autorul lor, printre care şi cea referitoare la criza existenţială parcursă în momentul când a descoperit complicaţiile vieţii, o criză a semnelor: „Trăiesc o viaţă în care nimic din ceea ce se întâmplă nu mai are o semnificaţie simplă. […] Mai înainte viaţa mea avea zilele săptămânii: luni, marţi, miercuri etc., care corespundeau cu zilele cifrate în calendar… când era ora 12, era ora 12… Dacă era cald, mi‑era cald. Dacă aveam guturai, strănutam. […] Dar de câţiva ani, printr‑o acumulare de împrejurări deosebite, care ele însele or fi având vreun tâlc, semnele nu mai corespund conţinutului lor stabilit, faptele au alte cauze de cum le ştiu eu; dacă o femeie, care e zodia mea, râde, nu mai înseamnă că e veselă; […] când fug de un surâs, poate însemna că îl doresc”.

Fred Vasilescu revine la existenţa lui George Demetru Ladima, aşa cum o cunoaşte nemijlocit, pentru a se referi la funcţionarea poetului pe post de redactor al gazetei Veacul, proprietate a lui Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu, tatăl lui Fred. Gazeta fusese înfiinţată cu scopul de a răspunde atacurilor îndreptate, din sânul partidului liberal, împotriva lui Nae Gheorghidiu, membru al acestui partid, angajarea lui Ladima datorându‑se intervenţiei tânărului Fred. Datorită onestităţii şi spiritului polemic dovedite de Ladima, gazeta va avea un succes nesperat de patroni, devine din instrument politic o publicaţie credibilă prin ea însăşi. O notă de subsol referitoare la împrejurările apariţiei gazetei, datorată probabil aspectelor sale de ordin politic şi social, aparţinătoare autorului romanului, arată că „tot romanul acesta e o ficţiune pură. Chiar dacă unele întâmplări, aci anonime, sunt născute prin sugestie dintr‑altele care s‑au întâmplat aievea, dimpotrivă, toate numele autentice, citate negru pe alb, fie ale autorului, fie dintre cele cunoscute, corespund unor momente strict imaginare. Acest «dosar de existenţe», se înţelege de la sine, este închipuit tot şi numai unele necesităţi de convenţional pe care le impune tiparul ne‑au făcut să‑i dăm o formă care poate să înşele.”.

Dar Ladima luase polemica de la Veacul în nume personal; neştiind că este un simplu instrument în lupta politică, îşi depăşeşte atribuţiile şi dezvăluie, indirect, afaceri ale lui Gheorghidiu pe spatele guvernului (mărirea comenzilor de cărbune ale Căilor Ferate peste necesar, pentru că Gheorghidiu este preşedinte al consiliului de administraţie al unei mine), ceea ce îl determină pe Tănase Vasilescu să intervină, cerându‑i gazetarului să înceteze campania. Ladima îşi dă demisia („Eu sunt un om care scrie… Şi dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel.”) însă revine asupra deciziei, la insistenţele lui Fred, şi acceptă o întrerupere temporară a campaniei de presă în chestiunea furniturilor de cărbune.

În vremea frământărilor legate de Veacul, o întâlnire întâmplătoare a lui Fred cu fosta iubită, la vernisajul unei expoziţii de pictură şi sculptură unde participase şi Ladima, îşi aminteşte Fred Vasilescu, i‑a declanşat acestuia din urmă amintiri tulburătoare asupra relaţiei, despre senzualitatea femeii din vremea de început a iubirii lor: „Ardea toată aşa cum nu mi s‑a mai întâmplat să simt fierbinte un corp omenesc, de o sănătate mlădioasă şi sprintenă de animal tânăr […] ne închideam ca nişte demenţi în vreo cameră de hotel ardelean, de sâmbătă seara până luni dimineaţa. Nu‑i plăcea nici o perversiune, nici o «rafinerie» aşa‑zisă de femeie modernă, dar punea atâta iscusinţă, ştia să abuzeze de toate posibilităţile posesiunii, să ceară simţurilor prelungiri iscusite, totul până în pragul nebuniei, când dezlănţuirile bruşte, după atâtea reţineri, nu mai ştiam de ne vor lăsa în toate minţile.”.

Pe planul iubirii lui Ladima pentru Emilia, scrisorile ajung la punctul intenţiilor matrimoniale, susţinute de speranţa unui trai decent dată de câştigurile de la Veacul, speranţă care justifica, în ochii lui, castitatea în atitudinea faţă de iubita sa („Dacă nu am făcut nimic care să‑ţi arate cât de adâncă şi nestrămutată e dragostea mea, dacă nu ţi‑am cerut decât un sărut, a fost pentru că te iubesc atât de mult, că nu doresc să fii a mea decât ca nevastă…”). Cu toată sporirea veniturilor poetului însă, Fred Vasilescu îşi aminteşte faptul că nu reuşeşte să‑l convertească înspre moda vremii (a anului 1927 – precizează o notă de subsol a romancierului, datată din 1933), căci desconsideră fenomenul modei.

Înainte de revelion, Fred – îşi aminteşte în memoriile lui –, după întreruperea legăturilor cu doamna T., doreşte să‑i facă un cadou substanţial, care să o ajute în caz de nevoie, şi îi cumpără o brăţară în valoare de 800.000 de lei (salariul primit de Ladima era de 20.000), pretextând o întâlnire întâmplătoare, dar nu petrece revelionul cu ea, deşi femeia dorise acest lucru. Urmează apoi o serie de întâlniri, dar în spaţii publice („Ca şi când ne‑am fi descoperit o vocaţie nouă, am vizitat, în cele două săptămâni care au urmat, toate expoziţiile şi muzeele din Bucureşti… Eu eram într‑o aiureală de fericire continuă.”), până când Fred pleacă în Franţa pentru o lună, ca să facă recepţia unui avion, prilej pentru el de a‑şi exprima epistolar sentimentele („Eliberat de groaza apropierii, i‑am scris de acolo în fiecare zi, scrisori de dragoste smintite, cu voluptatea de a urla în fiecare rând că o iubesc, de a mă umili în declaraţii de robire absolută.”). După revenirea în ţară, cu ocazia unei aniversări a iubirii lor, doamna T. doreşte să‑şi petreacă noaptea cu el, dar este refuzată brutal: „– Doamnă, cred că faceţi o confuzie… Vă preţuiesc nesfârşit ca inteligenţă… şi‑mi place prezenţa dumneavoastră… dar nu mă interesaţi ca femeie.”. Conflictul cu Ladima, de la Movilă, avusese loc în luna august din acel an, pe fondul unei stări obsesive permanente, notează Fred („Când nu pot să‑mi închipui în amănunte, în cadrul ei, viaţa pe care o duce… mi se aprinde ceva în minte, ia foc totul în mine…”).

Întrerupând şirul amintirilor de dinaintea întâlnirii cu Emilia, Fred Vasilescu reia subiectul involuţiei lui Ladima, care demisionase de la gazeta lui Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu în urma unui atac al gazetarului împotriva unui cartel industrial, în momentul când Gheorghidiu dorea să revină în parlament pe listele partidului liberal iar atitudinea gazetarului îi stânjenea planurile, astfel încât cei doi proprietari au angajat un alt redactor, cu menirea de a superviza textele lui Ladima pe teme politice, act neacceptat de către acesta din urmă şi soldat cu demisia lui. Scrisorile din urma plecării de la gazetă arată o stare sufletească profund depresivă – „Ah… dezgustătoare iarnă… Mi‑e silă de tot… şi sunt obosit… E ceva sfârşit în mine, Emy… Vreau să stau puţin lângă tine… Câteva cuvinte… ale tale ar fi ca un balsam. Dacă ţi‑aş ţine o seară întreagă mâna în mâna mea, poate s‑ar mai împrăştia gândurile acestea care roiesc deasupra mea ca nişte corbi…”.

Pentru că Fred îşi aminteşte, în scris, cum eşuase în tentativa de a stabili un record mondial de distanţă, zburând până la Capetown, şi cum doamna T. îi urmărise cu maşina la decolare avionul, textul inserează un elogiu feminităţii celei iubite, în contrast cu alte femei sau cu amanta din momentul citirii scrisorilor lui Ladima: „Căci pe când Emilia, de pildă, are ceva dintr‑o unealtă prost conducătoare de electricitate, sau îţi dă totdeauna impresia unei baterii descărcate, din pricina proastei fabricaţii, doamna T. pare străbătută necontenit de un fluid, care o face excesiv sexuală, chiar în gesturile de obicei inerte la celelalte femei (de pildă, să aştearnă un şervet pe o mescioară, să scrie atent o scrisoare, să privească mirată un tramvai). Cred că acest curent continuu era de fapt gândire.”.

O notă de subsol făcută scrisorii prin care Ladima trimisese o poezie de‑a sa Emiliei, împreună cu elogierea obişnuită a calităţilor femeii, cuprinde menţionarea părerilor acestuia despre lirică, făcute cunoscute romancierului într‑o discuţie cu autorul respectivei poezii. „Creatorul de poezie – spusese atunci Ladima – e un profet, un iluminat, e construit altfel decât ceilalţi oameni, are simţuri în plus şi darul de a transforma orice atinge. […] Există indivizi care au anumite vise, un fel de realitate transfigurată. Ca viziunea unei supralumi. Nu ştiu dacă e construită numai cu elemente din realitatea normală, sau e viziunea unui alt plan de existenţă. E un peisaj diformat, dar nu într‑un mod vulgar”.

Începutul iubirii sale pentru doamna T., îşi aminteşte Fred Vasilescu, se datorase unei întâmplări: voise să‑şi amenajeze un apartament, intrase la magazinul Arta Decorativă pentru că îi plăcea mobila modernă, în stil cubist, de acolo şi încredinţase proprietarei, viitoarea sa mare dragoste, sarcina de a‑i mobila şi decora casa. La recepţia lucrării o invitase să ia cina cu el acolo şi apoi să rămână peste noapte, ceea ce ea acceptase, va spune mai târziu, datorită încrederii ce i se arătase („M‑a impresionat gestul de a‑mi da cheia… A dizolvat totul în mine.”). Dar spre surpriza lui, Fred va descoperi la început o femeie timidă, care nu se dezbracă în prezenţa lui şi care când îl cheamă să intre în dormitor „Cu capul pe perină strângea, cu pumnii vârâţi dedesubt, cearşaful, până sub bărbie, sus. […] era acum în pat un cap de fetiţă puţin speriată, cu ochii mari umezi, în care tremura neliniştea, gura îi era crispată într‑un surâs, care putea fi şi îndurerat şi pedepsit de emoţie…”. Atitudinea ei nu însemna însă lipsă de senzualitate („Ardea toată cum nu mi se întâmplase să întâlnesc un trup arzând…”).

Urmărind mai departe firul pasiunii lui Ladima, Fred Vasilescu află de la Emilia despre ceea ce ar fi putut reprezenta punctul final de cotitură din relaţia ei cu gazetarul, dar nu a fost aşa. O invitaţie la masă transmisă de Fred – care aştepta în maşină –, printr‑o prietenă a Emiliei, Gina, în urma căreia iubita lui Ladima se îmbracă şi dă să plece, declanşează în acesta din urmă, ce observase faptul că un bărbat neidentificat de el o aştepta în maşină, o criză de gelozie („– Eşti o mizerabilă… Acum înţeleg mai bine ca oricând. Eşti cu adevărat… Dar ce nu m‑a făcut: târâtură, târfă…”, relatează Emilia). A doua zi însă după acea scenă, Ladima revenise la Emilia, spune aceasta, „palid, domol şi pocăit, ca un câine cu coada între picioare”. Ceva mai târziu, după ce îşi dă seama că nu poate să se angajeze nicăieri, că îi sunt respinse articolele, şi datorită atitudinii intransigente de la gazeta Veacul, va mărturisi într‑o scrisoare senzaţia de impas radical, de sfârşit al drumului – „Sunt încolţit din toate părţile şi în curând nici o mişcare nu va mai fi posibilă.”

Lectura epistolelor şi rememorările femeii îl determinaseră pe Fred Vasilescu să considere că ar trebui luate scrisorile („nu trebuie să mai slujească, pentru nimeni în viitor, drept afrodiziac.”) şi să se gândească să se mai culce o dată cu ea, spre a‑i adormi bănuielile, dar renunţă, pentru că vederea femeii goale de lângă el nu îl mai stârneşte. Odată tensiunea dinaintea posesiei consumată, Emilia nu mai rămâne cu nici o undă de mister, de atractivitate în ea căci, socoteşte Fred, în opoziţie cu ea, „femeile care înseamnă destinul unui om, cele adevărate, care sunt foarte puţine (căci restul sunt femele), îşi încep misterul după ce s‑au răsturnat în patul bărbatului.”.

Dar capacitatea lui Ladima de a se autoiluziona se apropie de sfârşit atunci când îşi întâlneşte iubita la braţul unui bărbat şi îi scrie, drept consecinţă, că ceea simte pentru ea „nu e nici dragoste, nici ură… E ceea ce simte somnambulul pentru lună…”. Revine în casa Emiliei dar sora ei i‑a cerut să plece din apartamentul lor, căci sosise bărbatul la al cărei braţ o văzuse, apoi trimite o ultimă scrisoare prin care solicita restituirea tuturor scrisorilor lui, ceea ce însă Emilia nu a făcut. Două săptămâni mai târziu eroul romanului epistolar, George Demetru Ladima, se va sinucide împuşcându‑se cu un revolver („Din mizerie… Vai de capul lui. Într‑o vreme nu mai mânca poate nici o dată pe zi.”, afirmă Emilia).

Pentru a şterge urmele suferinţei şi umilinţelor poetului, Fred Vasilescu notează în finalul amintirilor sale cu privire la după‑amiaza de august petrecută cu Emilia, că a furat scrisorile, orice negociere cu ea spre a le obţine altfel fiind imposibilă deoarece ar cere cu atât mai mult cu cât i s‑ar oferi mai mult.



Epilog I

Acest epilog, datorat tot lui Fred Vasilescu, narează evenimente petrecute imediat după cele relatate în capitolul anterior, începând cu căutarea anunţurilor din ziare şi reviste cu privire la moartea lui Ladima, din săptămâna morţii poetului. Presa care se ocupase de acest caz, constată Fred, inserase „articolaşe‑necrologuri [care] erau surprinzător de elogioase, contrastând cu ostentaţia cu care era trecut sub tăcere în viaţă. Dar era un fel de laudă gratuită, ca şi când cuvintele ar fi fost tocite de sens şi trebuiau umflate: «G. D. Ladima, un strălucit talent», sau «a fost unul dintre cei mai lăudaţi (?) poeţi de azi». Una vorbea chiar de «o mare pierdere pentru literatura românească». Era în toate acestea un soi de publicitate indiferentă în ceea ce priveşte însuşi obiectul, dar binevoitoare şi amabilă, fiind vorba despre un confrate.”.

Pentru a descoperi însă adevărul cu privire la sinucidere, autorul epilogului s‑a adresat celui care se ocupase din partea oficialităţilor de caz, procurorul de serviciu, admirator al poetului decedat, pe care îl socotea „drept unul dintre cei mai de seamă poeţi ai noştri, de la Eminescu încoace, deşi era aproape necunoscut marelui public.”. Află astfel că bărbatul nu s‑a omorât din pricina mizeriei – aşa cum a presupus Emilia –, căci s‑au găsit asupra lui două bancnote de câte 500 de lei, ci din amor pentru o altă femeie, pentru doamna T., după cum arăta o scrisoare lăsată ei, în care afirmă drept cauză a gestului nerealizarea sentimentului său, lipsa oricărui semn de interes erotic din partea femeii („Doamnă, în clipa morţii, gândesc halucinat ce‑ar fi fost iubirea aceasta, despre care nu îndrăznesc să spun «a noastră» şi strig în mine însumi bucuria cumplită că gestul acesta descreierat va scoate în privirea dumneavoastră alt gând decât afecţioasa indiferenţă de prinţesă îndepărtată, pe care aţi avut‑o pentru mine până acum.”).

Un prieten al defunctului, Cibănoiu, pe care Fred Vasilescu arată că îl contactase pentru a stabili misterul gestului fatal, şi despre care ştia de la Emilia şi din scrisorile lui Ladima, avusese însă o altă opinie. Poetul nu s‑a sinucis din dragoste, cu toate că „a iubit, cu o patimă nepermisă, de om descreierat, pe o femeie fără suflet, o actriţă, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului.”, spusese Cibănoiu, ci din pricina unui alt prieten, Bulgăran, care i‑a insuflat idei ateiste care au determinat actul final în asociere cu conştiinţa ireparabilei erori pe care o săvârşise iubind acea femeie. Cibănoiu afirmă aceasta pornind de la o mărturisire a îndoielilor lui Ladima pe care le reproduce: „dacă sunt ţărână din ţărână, dacă am ieşit din haos întâmplător şi niciodată nu vom cunoaşte o nouă viaţă, dacă aceasta, pe care am trăit‑o, a fost singura posibilă pentru mine dintr‑un miliard de posibilităţi, şi eu am sacrificat‑o îndurând lipsuri cumplite, iubind pe Emilia Răchitaru? Arde pielea pe mine ca o cămaşe de foc când mă gândesc că asta ar fi posibil.”.

Epilog II

Povestit de autor

Autorul romanului menţionează, în acest epilog pe care şi‑l atribuie, mersul contactelor sale cu Fred Vasilescu: nu îl mai văzuse de la întâlnirea din dreptul Cercului Militar din Bucureşti, atunci când arătându‑i „o trecătoare banală” declanşase şirul amintirilor sale notate în scris, dar au menţinut contactul telefonic pe această temă. Referitor la redactarea memoriilor de către Fred, notează autorul că a înţeles, în cadrul acelor convorbiri la telefon, „ce uimitoare descoperire a fost pentru el posibilitatea de eliberare prin scris. Refulând ani de zile un mister ca pe un germen distructiv, în adâncul organic, închis în taina lui în el însuşi, ca şi când ar fi fost încarcerat cu un dement, expresia devenită posibilă căpăta pentru el sensul unei evadări.”.

Memoriile au fost trimise de către Fred prin şoferul său pentru a fi citite, în urma unei convorbiri telefonice în care stabiliseră o întâlnire pentru a doua zi seara, dar întâlnirea nu s‑a mai produs deoarece, află autorul dintr‑un comunicat de presă, Fred decedase într‑un accident aviatic, tentativa de aterizare nereuşită de lângă Ciulniţa, după ce încercase o depăşire de record mondial la viteză pe 500 de kilometri. Fotografiile publicate în presă cu acest prilej „nu mai înfăţişau nimic din tânărul blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate şi evidente ca un cap de statuie grecească, doar cu fruntea puţin cam boltită deasupra ochilor verzi adânci. Cu atât mai puţin aminteau de acel corp vânjos din sportivitate diversă, complementară, cu mişcări mlădioase de haiduc tânăr, afemeiat şi gânditor.”. Citindu‑i după deces însemnările, autorul va fi captivat de frenezia şi sinceritatea cu care fuseseră făcute notaţiile dar şi de o altă ideea referitoare la semnificaţia lor pentru cel care le scrisese: „A fost, parcă, o moarte amânată până la realizarea unui mod de perpetuare […] De ce n‑aş spune că gândul unei sinucideri amânate îndelung nu mi se pare incompatibil cu întâmplările din urmă.”.

Pe doamna T. autorul nu o întâlneşte decât la jumătate de an de la cele întâmplate căci, şocată de moartea iubitului ei, se instalează la Viena, şi află de la aceasta că înainte de a părăsi ţara fusese vizitată de mama şi sora lui Fred, îndurerate, spre a‑i comunica faptul că prin testament moştenise toată averea defunctului, destul de mare. Referitor la sentimentele acestuia pentru ea, doamna T. avusese atitudini oscilante, se confesează ea scriitorului: „Era prea bun… Avea remuşcări, ştia că îl iubesc. Uneori îmi părea şi mie că în ceea ce simţea el pentru mine e şi altceva decât bunătate şi recunoştinţă de bărbat iubit fără limită… Încercam să mă conving şi mă loveam ca de o bară de fier… insultată, uneori bruscată de el… Mai târziu renunţasem…”. Şi, dându‑i însemnările bărbatului pe care îl iubise, autorul se întreabă dacă doamna T. va dezlega misterul respingerii ei şi dacă, în general, există soluţii unice la problemele existenţei, căci „Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus‑o parcă, un afluent urmează legea fluviului.”.

Referat - Sistemul periodic al elementelor

Tabelul periodic al elementelor, numit si sistemul periodic al elementelor sau Tabelul lui Mendeleev, contine elementele chimice descopetite, intr-un aranjament tabelar care tine cont de proprietatile fizice si chimice ale acestora.  Sistemul periodic, fiind construit pe baza proprietatilor generale ale atomilor elementelor, isi gaseste expresia vizuala in forma de tabel periodic.

 Sa urmarim schimbarea treptata in timp a formei sistemului periodic, adica evolutia ei. Vom constata ca dupa tabelul publicat de Mendeleev, in 1871, au aparut o puzderie de forme de exprimare grafica ce cautau sa redea legea periodicitatii in concordanta cu schimbarea continutului lui, pe masura ce se descopereau noi elemente.

 Numai pana la sfarsitului secolului  XIX-lea, in afara celor 3 elemente prezise de Menteleev, au fost descoperite 5 gaze inerte : He, Ne, Ar, Kr, Xe si 3 elemente din grupa pamanturilor rare : Ce, Er, Pr. Ca urmare a cercetarilor sotilor Pieere si Marie Sklodovska-Curie, privind radioactivitatea, au fost izolate si caracterizate si 5 elemente radioactive :Ra,Po, Ac, Pa, Rn.

 incercari, realizate de cercetatorii din diverse tari, cu scopul de a exprima intr-o forma moderna principalele aspecte ale legii periodicitatii. Unele dintre acestea sunt foarte subtile, urmarind trecerea de la reprezentarile bidimensionale [tabele, grafice] la reprezentari mai complicate, insisteme tridimensionale : de la spirala plana la cea rasucita pe suprafata unui con, de la plan la piramida [sau cilindru], la 2 spirale legate una de alta etc.                                                                                            
 Una din cele mai detaliate si mai interesante analize a formelor de sistem periodic apartin lui S.I. Tomkeieff. El arata ca principala caracteristica a atomului, numarul atomic, determina forma de baza a tabelului , o suprafata pe care sunt ordonate elementele. Orice tip de normal de sistem periodic consta, de fapt, dintr-o retea facuta din 2 seturi de linii [corespunzatoare perioadelor si grupelor] si trebuie sa satisfaca 4 cerinte : de continuitate, periodicitate, vizibilitate si reflectare a proprietatilor atomului. In acest sens, tipurile de sistem periodic se pot reduce la 3 : rectiliniare , helicoidale si spirale. Formele rectiliniare sunt deficitare din punct de vedere al continuitatii, dar au avantajul celei mai bune vizibilitati. Tipurile helicoidale sunt deficitare doar din punct de vedere al vizibilitatii. Tomkeeief considera ca tipul spirala intruneste toate cele 4 calitati mentionate, totusi utilizarea acestui tip n-a intrat in traditia predarii chimiei in scoli sau universitati, probabil dotorita faptului ca interpretarea datelor continute in aceasta reprezentare este dificil de realizat.

 Dintre formele liniare, trei au cunoscut o raspandire mai mare. O varianta foarte utilizata, pana in anii 1960, era asa numita forma scurta a sistemului periodic [v. tabel 4.1.] practic putin diferita de cea publicata de Mendeleev, in editia a 8-a , aBazelor chimiei din 1906. Generatii intregi de chimisti au studiat bazele chimiei anorganice dupa aceasta forma. Gradul de cunoastere al vecinitatii unui element era verificat, uneori, dupa aceasta forma ; prin probleme-exercitii care mimau miscarea calului pe tabla de sah.De altfel, aceasta forma are un caracter compact, care permitea astfel de problematizari. Foarte multi reprezentanti ai scolii sovietice de chimie o recomanda si azi [completata de noile elemente descoperite]fara a putea fi acuzati de convertism. Ei sunt de parere ca aceasta forma reda, in ansamblu, un tablou just al corelatiilor dintre elemente , desi, in detalii, contine niste erori, deoarece nu toate legaturile reflectate de ea corespund realitatii.

 Una din cele mai populare forme rectiliniare, usor accesibile reprezentari, este forma cu perioadele lungi, desfasurate, sau  forma lunga a sistemului periodic.

Aceasta a fost propusa prima oara de Rang, in 1893, si ameliorata ulterior de Alfred Warner in 1905. Dupa afirmatiile lui N. Bohr ea se preteaza foarte bine pt. rezumarea proprietatilor fizice, chimice, geochimice generale ale elementelor corespunzator cu progresele atinse in domeniul cunoasterii structurii electronice a atomilor. Comparand acest tabel cu cel dat de Mendelev, in 1871, constatam ca subgrupele tabelului lui Mendelev sunt separate.

 Grupa a VIII-a continand triada ferului (Fe, Co, Ni) si materiale platinite (Ru, Rh, Pd, Os, Ir,Pt )este asezata in centrul tabelului, separand 7 subgrupe A de 7 subgrupe B.Gazele inerte sunt asezate in extrema dreapta, a tabelului, deoarece, le  corespund completarea subnivelelor de energie s, p exterioare. Cele 7 randuri orizontale se numesc perioade, ele continand 2, 8, 8, 18, 18, 32, 32 elemente: deci in total 118 elemente, din care, in present, 106 elemente. Pentru concizia tabelului, cate 14 elemente din perioada a 6-a si a 7-a care corespund grupei a III-a sunt asezate sub partea principala a tabelului, costituind seria lantonoidelor si respective a actinoidelor. Aceasta forma, desigur, nu este perfecta, dar are avantajul de a fi in buna concordanta cu structura electronica a atomilor din sistemul periodic. Ea reflecta clar asemanarile, deosebirile si mersul variatiei proprietatilor fizice si chimice ale elementelor.                                                                            

 O forma de tabel de utilizare mai redusa, dar in corcondanta cu teoria structurii electronice a atomilor este cea in forma de scara a sistemului periodic, propusa de N. Bohr si J. J. Thomson.

Rezumat online - Ion de Liviu Rebreanu

Ion de Liviu Rebreanu

-rezumat-

  Primul capitol,se numeste “Inceputul”,in care se descrie mai  iantai drumul ce duce din Armadia spre Bistrita si trece prin satul Pripas.Se mai descriu casa invatatorului Zaharia Herdelea,care este de fapt casa familiei Rebreanu din Prislop,casa lui Macedon Cercetasu, casa primarului,si casa lui Ion al Glanetasului,eroul principal al romanului.

 Actiunea romanului Ion de Liviu Rebreanu incepe intr-o zi de duminica , in care locuitorii satului Pripas se afla la hora in curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea.In centrul adunarii este grupul dansatorilor. Descrierea dansului traditional somesan este o pagina etnografica prin portul popular, prin pasii specifici, prin viguarea dansului, prin figurile pitoresti ale lautarilor.

La un momentdat toata lumea se opreste,barbatii isi scot palariile,cei care stateau pe prispa se ridica,caci venisera preotul Belciug impreuna cu doamna Maria Herdelea,nevasta invatatorului,cu domnisoara Laura si cu Titu.

In acest timp Ion isi daduse intalnire cu Ana,in gradina sub nuc.In timp ce stateau imbratisati,au fost vazuti de catre Ilie,fratele de cruce al lui George,caruia ii si spune imediat.Acesta impreuna cu tatal Anei,se duc la locul cu pricina,iscandu-se un scandal groaznic,cu tot felul de reprosuri.Ion era cunoscut ca un baiat violent,dar acum s-a abtinut sa nu se ia la bataie cu tatal Anei,sperand intr-o oarecare impacare cu aceasta.

Dupa ce acestia s-au despartit,Vasile Baciu si-a luat fata si au plecat acasa,iar Ion si cu ceilalti s-au dus la carciuma satului,unde in general veneau satenii sa bea ca sa mai uite de greutati.Aici,Ion il bate pe George,reusind sa-si stinga focul care-l avea in piept de la cearta de mai devreme.

Acestea sunt momentele in care este foarte fericita,deoarece credea ca aceasta bataie a fost din cauza ca Ion o iubea,nestiind adevarul,ca acesta ii dorea doar bogatia si pamanturile la care a ravnit inca de cand era copil.

     In al doilea capitol,numit “Zvarcolirea”,se incepe cu momentul in care Ion se scoala,si era plin de sange,caci adormise imbracat cu hainele de sarbatoare cu care fusese imbracat cu o seara inainte.Acesta s-a schimbat si a plecat sa munceasca la o fasie de pamant,tocmai in inima hotarului.Aici eate vizitat de Florica,fata pe care el intr-adevar o iubea,dar era foarte saraca.Acestia se imbratiseaza,si sunt vazuti de Ana,care suferea din pricina tatalui sau care nu-I permitea sa se mai intalneasca cu Ion..

Apoi la slujba Ion este mustruluit de catre preotul satului de bataia acestuia cu George,caci Toma Bulbuc s-a dus imediat sa I se planga preotului ca Ion I-a batut fiul. Actiunea se muta apoi asupra lui Titu,un carturar din Transilvania,care invata adevaratele probleme din viata satului,la inceput ca ajutor de notar,apoi intelegand ca rolul sau trebuie sa fie mai important. La sfarsitul capitolului,Ion isi formeaza hotararea de a lupta cu Vasile Baciu pentru Ana,si obtiunea vaga de la hora devine o hotatare ferma.

     Capitolul al treilea incepe cu impacarea dintre George si Ion,incat au dat si mana,dar aceasta era doar de fata lumii,caci Ion nu avea sa renunte la Ana si la bogatia ei,astfel incat acesta incepuse sa o viziteze pe Ana pe ascuns la ea acasa din ce in ce mai des.Apoi actiunea se muta asupra Laurei,o fata de numai 19 ani care avea o adevarata viziune asupra dragostei,astfel incat ea refuza la Pintea,si il iubeste din ce in ce mai mult pe Aurel Ungureanu.Apoi Pintea trimite o scrisoare parintilor ei,in care ii cere mana,lucru foarte asteptat de catre parintii si rudele Laurei,mai ales ca acestia nu prea il inghiteau pe Aurel,despre care credeau ca vrea sa-si bata joc de fata lui.

In acest timp Ion vrea sa-si mareasca bucata de pamant,luand din bucata altuia crezand ca nimeni nu o sa bage de seaama,dar Simion Lungu,al carui pamant era vrea sa-l vada pe Ion la judecata pentru fapta comisa.

Familia Herdelea il astepta pe Pintea in timp ce Laura il astepta pe Aurel.Acesta a venit si in timp ce dansau,Laura ii spune de propunerea pe care I-a facut-o Pintea,si acesta spunandu-I ca este de acord cu totul,fapt ce a intristat-o pe Laura. Intre timp Titu se plimba prin afara satului,cand se intalneste cu Roza Lang,de care era profund indragostit.Aceasta lai intai il ispiteste,dar apoi in final il refuza.   In capitolul al patrulea,george vede ca Ion nu maise duce pe la Ana si ca nu mai pare tot atat de interesat de ea ca inainte,astfel incat incearca sa-I castige inima,dar totul pare imposibil,caci Ana era de neinduplecat.

Ion primeste citatia de la judecata si speriimdu-se putin se duce la invatator ca sa-l sfatuiasca cu ce sa faca.Ajungand la judecatorie Ion se impaca cu Simion,dar pedeapsa e pedeapsa astfel incat ion trebuie sa stea 2 saptamani la racoare. Inspre seara vine si Pintea in sat,caci duminica avea sa fie serata dansanta la care toata lumea era invitata.Aici s-a aflat ca Laura avea sa se marite cu Pintea. Ion face o plangere la judecatorie caci,dupa cum era sfatuit si de ceilalti nu era drept ca el sa stea la temnita.

Peste vreo 2 saptamani,a venit in sat profesorul de greaca,Maiereanu,in cinstea caruia avea sa fie data o petrecere.Titu nu stia cum sa faca sa o invite la aceasta petrecere si pe Roza Lang,dar aceasta fusese invitata impreuna cu sotul ei.Totusi Titu reuseste sa aiba o aventura cu Roza,fiind foarte aproape sa fie prinsi de catre Lang. Intre timp,Ana ii spune lui Ion ca I se pare ca este insarcinata,lucru care l-a bucurat tare mult pe Ion,caci astfel se putea casatori cu ea si punand mana pe avere.aceasta discutie a fost auzita de catre George,care ara ascuns.

      Capitolul V,numit “Rusinea”,incepe cu fixarea logodnei dintre Laura si Pintea,adica a doua duminica dupa Boboteaza.Timpul trecu foarte repede si logodna s-a facut fara mare ceremonie si cu putini invitati.

Apoi incepe sa se raspandeasca veste prin sat ca Ana ar fi insarcinata.Timpul trecea si ana nu mai putea sa-si ascunda sarcina.Tatal ei nu mai stia ce sa faca,o compatimea si ii aducea doctorul de frica sa nu I se intample ceva,acesta crezand ca tatal copilului este George.Chiar se duce la el acasa,sa-I spuna sa-i ia fata de sotie acum ca a facut-o de ras,dar atuncie momentul in care afla ca George nici macar nu a atins-o pe fata lui.Venit acasa,o ia la bataie pe Ana icercand si vecinii sa o scape din mainile lui.Sfatuit de tatal ei,Ana se duce la Ion,cu gandul sa-I propuna acestuia sa se casatoreasca,dar raspunsul nu a fost cel asteptat,caci Ion a spus ca vrea sa se intalneasca cu tatal ei sa discute si sa se tocmeasca.Ion se gadea numai la avere,si cum o sa puna toate acestea pe numele lui;dar totusi refuza sa se insoare cu Ana.

In capitolul VI,aflam ca Titu pleca din sat ca sa o uite pe Roza,dar tot timpul el este cuprins de ramuscari. Se face o plangere pentru Ion din partea preotului si al lui Herdelea,pe baza faptului ca este un element periculos pentru sat.Totusi,dupa ce s-au sfatuit,si dupa ce Vasile a fost de acord sa puna averea pe numele luiAnei si lui Ion sa-I dea 5 locuri si o pereche de boi,Ion se gandi ca este o propunere destul de buna,si accepta sa-I ia fata de sotie.

Titu incepea sa se simta din ce in ce mai bine acolo unde era,sa se inteleaga bine cu lumea,si mai ales ca avea cariera care si-a dorit-o,prin care putea sa asculte durerile poporului sa fie sprifinul lui,si sa fie in mijlocul neamului.Dar nu avea sa dureze mult ,caci lumea nu era multumita de capacitatile sale.

Herdelea este suparat pe Ion fiindca I-a inselat asteptarile,prin faptul ca l-a tradat inspectorului scolar ungur,pentru toate falsele alegeri si falsa democratie. Cu toate acestea Ion mai are curajul sa apara in fata lui Herdelea,si chiar in casa lui.

In acest timp,Titu se gandea la fel ca alta data din ce in ce mai mult la Roza,datorita careia se si intoarce in Jidovita.O gaseste pe aceasta acasa,singura,plangand,pentru ca subinspectorul Horvat l-a gasit pe Lang beat,si din aceasta cauza vrea sa-l destituie din functie. Laura se casatoreste cu George Pintea,intr-o duminica,apoi au plecat cu o trasura la Bistrita,si de acolo urmau sa-si continue calatoria cu trenul. O alta nunta este aceea dintre Ion si Ana,care a durat trei zile,dupa cum era obiceiul.Deja pe Ion nu il mai interesa ana ca persoana,uitandu-se pe furis la Florica

     In capitolul al VII lea este vorba despre conflictul dintre Herdelea sI Belciug,despre faptul ca Ion afla ca de fapt nu poate intra in posesia pamanturilor,asa cum I se promisese inainte de casatorie Titu s-a dat seama ca Roza nu merita dragostea lui adevarata,mai ales ca in dupa ce a plecat din sat si  in timp ce el suferea Roza s-a consolat cu cine a putut. Din cauza faptului ca Ion a fost inselat de catre tatal Anei,Acum acesta vrea sa se razbune,astfel incat intr-o zi o asteapta pe Ana,si o ia la bataie,crezand ca ea s-a inteles cu tatal ei ca sa-l insele.

Invatatorul Herdelea are o propunere pentru cei doi:vasile sa-I dea lui Ion jumatate din avere,urmand ca cealalta jumatate sa-I fie data dupa moartea sa.dar nici unul nu a fost de acord,luandu-se la bataie.Atunci Ana si-a dat seama pentru prima oara de necazul care s-a abatut deasupra ei.Dupa ce s-a mai calmat,Ion ii spune sotiei sale ca daca nu are nici un ban nu poate sa o tina si mar fi mai bine pentru ea sa se intoarca acasa.

     In capitolul al VIIIlea,Ana se intoarce acasa,spunand ca Ion a gonit-o.In acest timp,Ion a gasit un avocat si l-a tras in judecata pe Vasile pentru inselatoria sa. Laura trimite o scrisoare acasa incare spune ca sunt fericiti,ca au calatorit mult si sa nu-si faca probleme pentru ei.

Relatia dintre Ion si Ana mergea din ce in ce  mai rau,deoarece Ion o batea din ce in ce mai des,chiar daca ea era insarcinata.Dupa putin timp au luat-o durerile facerii,nascand  un baiat,ajutata de catre Zenobia.Ion era impresionat,tipetele copilului bucurandu-l si suparandu-l in acelasi timp.

Acum Titu a calatorit pana in satul Lusca,purtand-o in inima pe Roza.Dupa putin timp dupa ce s-a stabilit,cunoaste o invatatoare de 25 de ani,pe nume Virginia,de care se indragosteste. In ziua de Sf Petru au botezat copilul lui Ion pe nume Petre.Apoi duminica l-au gasit pe Avrum spanzurat in casa. Herdelea afla ca va fi suspendat din slujba,cel putin provizoriu.

     In capitolul al IX lea il observam pe Herdelea care se arata foarte ingrijorat in legatura cu slujba lui,pentru ca-I era frica sa nu ramana pe drumuri.primiste srisoare de la Laura in care-I spunea ca este insarcinata,dar ca are o sarcina cam grea.

Mosul Ion moare ,inainte spunandu-I Anei ca lui nu-I e frica de moarte,si ca este multumit ca o sa moara,vorbe ce au afectat-o pe Ana facand-o sa se gandeasca mai adanc. Vasile se duce cu Ion la notar hotarat sa-I lase si ce-a mai ramas din avere,apoi dandu-si seama ce a facut a vrut sa-l loveasca pe Ion,dar acesta l-a trantit pe scari.

Titu,indragostit de Virginia,afla ca acesteia ii facea curte plutonierul,fiind foarte uparat din aceasta privinta.De acum se isca niste certuri intre Titu si locotenent,dar rezultate cu o strangere de mana,caci Titu nu voia sa petreaca cateva zile la arest.Din acest moment hotaraste ca ar fi mai bine sa plece in Romania.Vazand ca nu are banii necesari de drum,se gandeste sa se intoarca acasa.chiar in ziua plecarii,afla ca Virginia s-a logodit cu locotenentul,neuitand sa o felicite cu aceasta ocazie.

Acum Ion este foart fericit ca a reusit sa puna mana pe atata pamant,pe care chiar il saruta.

     Din capitolul al X lea,aflam ca Laura a nascut o fetita,pe care au botezat-o Maria,si ca Florica avea de gand sa se marite cu George Bulbuc,fapt care l-a facut pe Ion sa se gandeasca serios la aceasta situatie.Nunta a vut loc,la George acasa.Ion s-a imprietenit din ce in ce mai bine cu George cu scopul sa fie cat mai aproape de Florica.Din aceasta cauza,Ana nu a mai putut suporta si s-a spanzurat in grajd.

     In capitolul al XI lea,Ion se crede blestemat si vrea sa savarseasca pedeapsa din inchisoare.Herdelea a fost achitat fapt care l-a bucurat atat de tare incat nici nu a putut dormi. Ion a ajuns la inchisoare,intre 4 ziduri,macinandu-l tot felul de ganduri negre.Herdelea avea sa-si reanceapa serviciul la scoala din Pripas.

Dupa ce  Ion si-a ispasit pedeapsa,s-a intors acasa,dar o veste proasta il astepta:copilul era bolnav,deochiat cum zicea mama lui.Dupa putin timp copilul moare si,toata averea ar trebui sa se intoarca la Vasile.Alaturi de gandul spre pamant lui Ion I se altura si gandul catre Florica.

     In capitolul al XII lea,Ion incepuse sa-I dea din nou tarcoale Floricai ,fiind convins ca mai pot fi impreuna.Savista ii spune totul lui George,care,infuriat spune ca-l va omori. In legatura cu mostenirea,Vasile a fost pe la multi avocati si toto I-au spus ca,copilul mosteneste pe tata si tata pe copil,stia ca nu mai are ce sa faca,dar cel putin sa-l sperie. In acest timp Titu se indrepta spre Romania.Ajuns la destinatie,el si reuseste sa-si faca prieteni.

In acest timp Ion isi dadea intalniri cu Florica,fapt bine stiut de George,astfel incat o data a venit mai repede acasa,tocmai cand Florica trebuia sa se intalneasca cu Ion in curte.Vazandu-l pe Ion,l-a lovit,spargandu-I capulsi  omorandu-l.George a fost luat de catre jandarmi. Averea lui Ion ramasese bisericii,astfel incat preotu se simti dator sa-l inmormanteze pe acesta in pamantu bisericii. In casa familiei Herdelea are sa mai aiba o nunta,aceea dintre Ghighi si Zagreanu.

Capitolul se termina cu aceeasi prezentare din primul capitol aceea a drumului satului,dar in sens invers cu plecarea familiei invatatorului Herdelea si a lui Titu Herdelea.

Rezumat - Baltagul de Mihail Sadoveanu

 M. Sadoveanu ne-a ales o opera vasta cu o tematica diversa: viata celor multi si necajiti. Aparut in 1930, romanul Baltagul reda monografia satului moldovenesc la inceputul secolului XX. Acest roman preia nucleul epic al baladei Miorita, pe care-l transforma intr-o naratiune densa, cu 16  capitole, avand in centrul ei tema cautarii si a cunoasterii adevarului.

   Romanul debuteaza cu o povestire parabolica. Actiunea e localizata in Moldova, M-tii Tacaului, satul Magura; in care locuiesta Vitoria Lipan. Nechifor Lipan, sotul Vitoriei, plecase, toamna , la Dorna sa cumpere niste oi si nu revenise la timp. Fiul sau, Gheorghita, era plecat cu turmele la apa Jijiei,, iar acsa ramasesera Vitoria si Minodora, fiica acesteia, care avea o relatie de dragoste cu fiul dascalului din sat.In somn femeia are un semn rau despre soarta sotului: il vede “calare, cu spatele intors catra ea, trcand spre asfintit o revarsare de ape”.

    Se produce un alt semn: cocosul canta pe prispa casei intors inafara, un semn de plecare, spuse Vitoria. Mama isi anunta fiica de intentia de a o casatori cu “un romin asezat cu casa noua si cu oi in munte”.

    Vitoria se adreseaza parintelui Daniil pentru sfat, iar preotul o indeamna sa astepte, caci el crede ca sotul ei intarzie dintr-o pricina oarecare. La aceasta, femeia spune ca Nechifor “poate zabovi o zi ori doua, cu lautari si cu petrecere, ca un barbat ce se afla; insa dupa aceea vine la salasul lui”.

    Sotia incearca sa afle ceva despre cel disparut cu ajutorul babei Maranda, vrajitoarea satului. Batrana ii ghicestte in carti: “una cu ochi verzi si cu sprancene imbinate” il retine langa ea pe barbat, dar Vitoria nu prea crede.

     Vitoria nu asculta vorbele rautacioase ale batranelor din sat, si este hotarata sa-l caute pe disparut oriunde ar fi el. Ea isi planuieste cu de-amanuntul plecarea, isi pregateste sufletul, tinand post si rugandu-se. De asemenea isi pregateste casa si isi gandeste drumul pe care il va urma.

    Dupa boboteaza primul drum il face la manastirea Bistrita pentru ca Sf. Ana sa-i lumineze mintea si sa-i arate calea pe care s-o urmeze. Arhimandritul o pavatuieste sa mearga la Piatra si sa se adreseze stapanirii pamantesti. “Sfanta Ana are sa puie cuvant la scaunul Imparatiei cele mari.(…) Du-te la politai si la prefect si spune-le  intamplarea, ca sa faca cercetari.'

     Vitoria si Gheorghita au plecat de dimineata la Piatra unde au oprit la un han pe care il cunosteau; acolo au intrebat de prefect. Munteanca i-a povestit prefectului ca sotul ei plecase sa cumpere niste oi de la Dorna si nu s-a mai intors desi trecusera saptezeci si trei de zile. Prefectul o asigura ca o sa cerceteze si ca trebuie sa scrie o plangere (o jalba).

    Acasa femeia se ruga de parintele Daniil sa-i faca jalba, iar in jalba il ruga sa scrie de toate necazurile ei. Ea planuise sa plece la Dorna ca fiul ei, pe Minodora sa o duca la manastirea Varaticului unde e o sora de-a mamei calugarita, iar casa o va lasa pe mana parintelui Daniil.

    La 27 februarie o duse pe fata la manastire iar pe drum ii spuse:

    “- Fata, a vorbit ea fara suparare; tu sa nu fii proasta si sa nu te bocesti pe tine. Astazi e o sfanta luni si incepem implinirea hotararii.”

    In 9 martie intr-o zi de iarna cu soare parintele Daniil a facut o slujba importanta. Vitoria si Gheorghita au dus la biserica multe daruri.

    Dupa ce munteanca ajunse acasa nici nu apuca sa-i dea de mancare baiatului caci deja la poarta erau preotul Milies, domnul Iordan, negustorul si musterul lui Nechifor, domnul David. Deoarece stateau mai prost cu banii; Lipanii, au trebuit sa vanda niste marfa; cel care o cumpara era negustorul. In acea seara dadu-se o dihanie la vite dar d-l Mitrea rezolva problema. In dimineata urmatoare pregatira cai si baltagul facut de fierarul satului si blagoslovit de preot. “Gheoghita purta aninat in lant,(…),baltagul. Vitoria potrivise si legase pusca cea scurta dinapoia tarnitei.”

Gheoghita, Vitoria si negustorul David planuiau drumul pana Vatra Dornei.

In drumul lor facura un popas pe malul Bistritei langa o toplita; de acolo au pornit de-a lungul Bistritei pana ce i-a prins noaptea langa un han la Donea. Acolo munteanca se preface ca-l cauta pe Lipan pentru niste bani si afla ca acesta nu a mai fost vazut pe-acolo din toamna.

    Cei trei au pornit iar la drumetie, urmatorul popas fiind casa lui David la Calugareni langa Piatra Teiului. In acea seara Vitoria a inceput sa depene amintiri cu Lipan. In dimineata urmatoare mersera pana la Farcasa unde se oprira din nou.“Vitoria il judeca pe Lipan. Avea ea sa-i spuie multe;(…)si I le spunea din launtru, cu banuieli si suferinte vechi.”

    In Farcasa ii gazduieste un fierar, mos Pricop, de la care Vitoria afla ca sotul ei oprise acolo, pentru potcovirea calului sau, in drum spre Dorna.


    Pe drum, la Borca, Vitoria si Gheorghita intalnesc un botez la care au fost nevoiti sa participe; ceva mai departe, pe gheata de pe apa Bistritei, ii opreste un alai de nuntasi, care “au intins plosca si au ridicat pistoalele.Ori beau (…) ori ii omoara acolo pe loc”; iar ei se conformeaza. Ajunsi la Vatra Dornei afla de la un slujbas ca in noiembrie Nechifor cumparase trei sute de oi; din acestea vanduse o suta de oi altor doi gospodari, impreuna cu care plecase mai departe.

    Vitoria Lipan afla de la un crasmar ca sotul poposise acolo impreuna cu doi ciobani. Vitoria indicand semnalmentele sotului ei, mai ales cacuila brumarie pe care el o purta, merge din carciuma in carciuma. Mama si fiul fac din nou un popas, dupa ce trec de satul Sabasa peste muntele Stanisoara, in satul Suha,unde crasmarul, d-l Iorgu Vasiliu, isi aduce aminte de trecerea turmei de trei sute de oi, dar insotita fiind numai de doi stapani, fapt confirmat si de sotia lui; pe unul dintre oieri il chema Calistrat Bogza. Pentru femeia oierului disparut incepe sa “se faca lumina. La Sabasa, fusesera trei. Dincoace,(…), Nechifor Lipan nu mai era.”.

    Sotia d-lui Vasiliui ii spuse Vitoriei ca pe celalalt il cheama Ilie Cutui si ambii sunt locuitori ai satului Doi Meri. Victoria discuta cu cei doi ciobani, ei spunand ca i-au platit lui Nechifor oile la Crucea Talienilor. Reveniti in  Sabasa Vitoria si fiul ei opresc la carciuma d-lui Toma dupa care il recunoaste pe Lupu, cainele sotului, intr-o gospodarie.

    Gospodarul  care-l tinuse pe Lupu i-a cautat stapinul inainte de a-l lua. Dupa ce plateste o recompensa, ea il ia cu sine. Era deja primavara si Vitoria impreuna cu cainele, care o insotea, asemeni fiului, isi conducea stapinii intr-o prapastie. Nechifor “era acolo, insa imputinat de dintii fiarelor”. Iar craniul uman purta urma de baltag.

    Privind resturile pamantesti ale tatalui, Gheorghita “plingea ca un copil mic”, dar mama lui era ferma si se duse in sat dupa ajutoare. A treia zi soseste subprefectul Anastase Balmez  care constata moartea violenta a lui Lipan, care ii sugereaza sa intrebe ciobanii ce i-au ajutat pe Bogza si Cutui sa duca oile de la Dorna daca stiu de vanzarea de oi.

    In timpul timpil interogatoriului la care-i supune, in Suha, pe Bogza si Cutui, subprefectul primste raspunsurile date Vitoriei in timpul discutiei cu ei de la primarie. Femeia invita pe subprefect si pe cei doi ciobani la inmormantare. Ramasitele pamantesti ale lui Lipan sunt ingropate in cimitirul din Suha. “Eu, (…), am trait pe lumea asta numai pentru omul acela al meu si-am fost multamita si inflorita cu dansul. Iar de-acum imi mai ramin putine zile, cu nor.”.

    Are loc praznicul de dupa inmormantare, la casa d-lui Toma. Vitoria ii cere lui Bogza sa-i dea baltagul sau lui Gheorghita pentru ca flacaul sa-l admire. Apoi spune cum a fost ucis barbatul ei: urca muntele Stanisoara impreuna cu doi tovarasi  din care unul l-a lovit cu baltagul in cap pe la spate si l-a impins in vale cu cal cu tot. Calistrat Bogza se infurie, caci se simtea invinuit (“- Destul! racni omul, destul!”), iar Gheorghita il loveste cu baltagul in frunte si da drumul cainelui, ce-l musca de gat. Simtind ca va muri, ciobanul recunoaste crima sa si a lui Ilie Cutui. Vitoria ii spune fiului ca va plati tot ce trebuie pentru a recupera turma furata, de asemenea o vor lua pe Minodora de la manastire; dar mama tot nu este de acord cu relatia ei cu feciorul dascalului.